Dezbateri

Film – Suplimentul de cultură


Sorry We Missed You/ În absența dvs. de Ken Loach era programat să intre pe ecrane în 27 martie 2020, dar distribuitorul Independența Film l-a amânat din cauza pande­miei. Filmul e în acest moment în săli și merită văzut, dar nu pentru că oferta e redusă.

Neobositul cineast britanic, încă activ la 83 de ani, livrează cu compasiune și naturalețe un nou film despre oamenii obișnuiți care încearcă să supraviețuiască în capitalismul feroce fără a-și vinde sufletele. Cinemaul social pe care Ken Loach și scenaristul său, Paul Laverty, îl practică de mai multe decenii are, practic, surse de inspirație inepuizabile și în fiecare film pe care cei doi l-au făcut împreună realismul stilistic a fost susținut de autenticitatea detaliilor și a situațiilor prezentate. Cum Loach și Laverty sunt permanent conectați la prezent, e de așteptat ca ei deja să aibă în proiect un film inspirat de efectele pandemiei asupra oamenilor simpli, dar pentru asta mai e de așteptat.

Deocamdată iată această poveste a unei familii oarecare din Newcastle – doi părinți și doi copii, a cărei armonie e pusă la încercare de tentativa tatălui, Ricky (Kris Hitchen), de a intra șofer la o firmă de curierat, în speranța că va câștiga ceva mai bine și că vor putea să-și ia o casă. Loach și Laverty s-au inspirat dintr-un caz real, tragic, despre care presa britanică a relatat pe larg. În 2018, un șofer de la o importantă firmă de curierat din Marea Britanie (DPD) a murit pentru că, diabetic fiind, a sărit niște consultații medicale de teama că firma îl va sancționa financiar pentru orele pierdute. Absurdul acestei situații a culminat cu imposibilitatea soției de a pretinde ulterior compensații financiare din partea firmei pe mo­tiv că soțul lucrase ca liber pro­fesionist (cu mașina personală), nu ca angajat.

Paul Laverty a preluat subiectul, l-a documentat discutând cu șoferi care au ținut să rămână anonimi și l-a dezvoltat într-o poveste care ia în calcul întreaga familie – și soția, Abbie (Debbie Honeywood), care și-a vândut mașina ca să poa­tă soțul să ia o dubiță (drept pentru care ea trebuie să meargă cu autobuzul la pensionarii și bolnavii pe care îi îngrijește la domiciliu), dar și copiii care suferă că părinții nu mai au timp pentru ei, mai ales în momentele când au cea mai mare nevoie.

Acest conflict extrem de actual, de absurd și de asumat de atâtea familii, unde părinții robotesc să întrețină casa, dar nu mai pot susține o relație caldă și normală cu copiii sau între ei, e construit de Loach și Laverty cu au­­tenticitatea și delicatețea obiș­nuite, și ce se întâmplă pe ecran are ecou în spectator, deși parcă toate merg rău și nu se întrevede nici o geană de speranță – ceea ce spectatorului îi poate întuneca și mai mult propriul orizont, nici el poate prea vesel.

Filmul nu doar că documentează această zonă precisă a industriei transporturilor care își exploatează oamenii sub pretextul că face din ei propriii lor șefi, dar vorbește în sens larg și despre dificultatea familiei moderne de a supraviețui normal și de a atenua presiunea tot mai crescândă a muncii. Munca ar trebui să furnizeze cele necesare traiului, nu să acapareze și să distrugă viața de familie. Presat de timp și tot mai stresat de ideea că trebuie să ajungă punctual la clienți și că nu poate greși sau întârzia fără a nu fi penalizat, Ricky devine tot mai obosit și mai irascibil – și unde să se descarce dacă nu acasă? Si­tua­ția devine și mai dramatică atunci când realizează că noua slujbă l-a blocat într-o mașinărie infernală din care nu poate scăpa.

Dar adevăratul personaj principal sau cel puțin inima acestei familii nu e Ricky, ci Abbie, care iradiază bunătate și care hrănește cu iubirea ei și propria familie, și bolnavii ori vârstnicii de care are grijă. Capacitatea ei de a fi la fel de caldă și când nivelul de stres (al ei sau al anturajului) crește ține de o putere care e doar feminină și pe care Loach-Laverty par să o înțe­leagă. Abbie, interpretată de extraordinara actriță neprofesionistă, Debbie Honeywood (ar fi meritat Premiul de interpretare feminină la Cannes, unde filmul a fost anul trecut în Competiție), e cea care ține cu forța ei calmă, focul aprins în sobă.

Ken Loach face minuni cu interpreții neprofesioniști pe care îi alege în filmele lui după căutări îndelungate. Toți joacă în cu sigu­ranța unor actori profesioniști și de multe ori cu mai multă natu­ralețe decât aceștia. În interviul pe care l-am făcut anul trecut la Cannes cu Ken Loach și Paul Laverty și pe care „Suplimentul de cultură“ l-a publicat acum câteva luni, Loach a spus: „E important să găsești interpreții care să fie credibili în astfel de situații, pe urmă totul devine ușor. Nici nu repet cu actorii. Ne pregătim doar, facem niște mărunțișuri ca să creăm senzația unei familii – îi ducem la fast-food sau la un restaurant ca să deprindă dinamica unei familii, dar filmările sunt întotdeauna o surpriză“.

Sorry We Missed You nu e chiar filmul care să vă scoată din depresia pandemiei, dar dați-i o șansă.

 

Sorry We Missed You/ În absența dvs., de Ken Loach, cu: Kris Hitchen, Debbie Honeywood, Rhys Stone, Katie Proctor









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *