Dezbateri

Film – Suplimentul de cultură


„În ziua atacului de la Pearl Harbor, William Wyler juca tenis împreună cu prietenul său, John Huston, la reședința sa din Bel Air“, scrie Mark Harris în reușita sa carte, Five Came Back: A Story of Hollywood and the Second World War, apărută în 2014. Cu ajutorul lui Harris, cartea a fost transpusă de Laurent Bouzereau în miniseria documentară Five Came Back (2017), disponibilă pe Netflix. E o producție de neratat pentru cinefili, la fel cum e și cartea.

Spre deosebire de textul lui Harris, despre activitatea pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial a cineaștilor John Ford, William Wyler, Frank Capra, John Huston și George Stevens vorbesc cinci cunoscuți cineaști de azi: Steven Spielberg, Francis Ford Coppola, Guillermo del Toro, Lawrence Kasdan și Paul Greengrass. Miniseria narată de Meryl Streep incorporează fragmente din filmele celor cinci din perioada 1938-1946, prezentând lucrurile cronologic – începând cu decizia euforică, aventuroasă de a se înrola și terminând cu modul în care războiul le-a influențat cariera, semn al unei profunde schimbări interioare.

Dar Five Came Back e și despre cum a luat naștere filmul de propagandă american (cinemaul avea doar 30 de ani când a început războiul) și despre ecuația dificilă dintre patriotism, justețea unui război și imensele lui sacrificii umane.

Când a început războiul Ford, Wyler, Capra, Stevens și Huston erau cei mai buni regizori de la Hollywood. Capra era deja milionar și avea trei Oscaruri pentru Mr. Deeds Goes to Town, You Can’t Take It With You și Mr. Smith Goes to Washington, Wyler tocmai începuse să filmeze Mrs. Miniver, Huston debutase în forță cu The Maltese Falcon, Stevens își făcuse un nume în comedie, tocmai terminând Woman of the Year (cu Katharine Hepburn și Spencer Tracy), iar Ford, cel mai în vârstă dintre ei, era deja o certitudine după The Stagecoach și The Grapes of Wrath. Fiecare are motivele lui când decide să-și riște viața filmând războiul.

Documentarul nu amintește, de pildă, că înainte să-l cunoască personal pe Roosevelt, Capra (imi­grant italian) era un admirator al lui Mussolini – sentimentul fiind reciproc –, ori că Huston omorâse în anii ’30 o tânără actriță care se aruncase în fața mașinii, fiind declarat nevinovat, ori că Ford dorise toată viața să fie ofițer de marină.

Dar sunt în film detalii relevante, de pildă acela că Ford a fost atât de marcat de filmarea Debarcării din Normandia încât a băut trei zile, fiind trimis acasă definitiv. Sau că Stevens, când a filmat capitularea Parisului, le-a cerut comandanților celor două tabere să o reia în plină lumină, scena originală ieșind întunecată. Sau că Wyler, evreu din Mulhouse, a dat o fugă cu Stevens să-și caute rudele în orașul care fusese ocupat de nemți: magazinul tatălui era în picioare, dar pe rude nu le-a găsit, fuseseră deja deportate. (Noroc că apucase să-și aducă părinții în America înainte de război.)

Sau că în lagărul de la Dachau, unde Stevens a intrat cu trupele americane, unii dintre operatorii lui au lăsat aparatele de filmat ca să-i ajute pe deținuți să-și scrie scrisorile de adio. După război, tot Stevens a montat filmele despre lagărele de exterminare, folosite în Procesul de la Nürnberg.

Și apoi sunt filmele pe care ți se face poftă să le (re)vezi. Memphis Belle: The Story of a Flying Fortress și Thunderbolt! de William Wyler (pentru cel de-al doilea, Wyler s-a urcat într-un B-52 și a surzit de la zgomot, fiind trimis acasă); The Battle of Midway de John Ford (mare succes de casă la premieră) sau Let There Be Light, filmat de John Huston într-un spital psihiatric militar din Long Island, care a așteptat 30 de ani premiera, pentru că armata, după ce-l solicitase, a considerat că strică imaginea eroului american.

Iar când războiul s-a terminat, Spielberg explică bine sentimentul de dezvrăjire pe care probabil l-au simțit cineaștii re­întorși la viața de mucava: „Când intri în studio și vezi decorurile și simți mirosul de vopsea, ți se pare fake“.

John Ford a făcut imediat după război They Were Expendable, o dramă de război unde l-a distribuit pe Robert Montgomery într-un rol similar celui pe care-l trăise pe front și pe al cărui platou de filmare l-a șicanat pe John Wayne, care, având 40 de ani, nu s-a putut înrola (avea și patru copii mici).

Tot în 1946 Wyler, care își recăpătase 20% din auz, a scos cel mai bun film al său, The Best Years of Our Lives, despre trei combatanți care se întorc într-o lume în care nu se mai regăsesc. Și Capra a scos în 1946 cel mai bun film al său, It’s a Wonderful Life, care a fost inițial un eșec de public și de critică. Primul film al lui Huston după război a fost The Treasure of Sierra Madre (1948).

După 1945 Stevens nu a mai putut face comedii. În 1958 a vrut să adapteze Jurnalul Annei Frank și a deschis pentru prima dată magazia unde încuiase rolele de la Dachau. După un minut de proiecție s-a oprit și a încuiat filmele la loc.









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *