Dezbateri

Film – Suplimentul de cultură


Perioada de plutire continuă. Uneori îmi amintesc de Binecuvântați animalele și copiii, din care, atunci când a început Revoluția la Timișoara, citeam exact paginile unde băieții eliberează bizonii, iar aceștia, pentru că fuseseră cres­cuți în captivitate, rămân pe lângă garduri. Alteori e senzația că toate opțiunile sunt deschise, doar de s-ar termina odată pandemia asta!

Când am venit la Sibiu în martie 2020, habar n-aveam că urma să rămân aproape un an. Relația cu mama fusese toată viața grea. Nu vorbeam aceeași limbă, nu prea vorbeam oricum, deși de mică îmi era teamă să mă gândesc de față cu ea la ce doream să-i ascund, pentru că se prindea imediat. În ultimele trei luni ale vieții ei am făcut pentru relația noastră cât n-am făcut într-o viață.

Când mi-am dat seama, la scurtă vreme după ce a ieșit din spital, că nu mai vrea/ poate să lupte, m-a cuprins panica. Dorise tot timpul să vin să stau cu ea, iar mie îmi era groază pentru că în copilărie ne dusese la o femeie să ne citească în palmă și mie îmi „văzuse“ numai nenorociri, legate de faptul că locuiam la Sibiu.

Am avut câteva zile în care m-am simțit ca-n în cușcă. În apogeul disperării (era chiar ziua de Paști), am căutat pe Google, ca într-un film prost: „Ce faci când nu-ți gă­sești locul?“. Primul sau al doilea link a fost un forum de discuții unde cuiva cu aceeași problemă i se recomandau cărțile unei anume Dolores Cannon, care făcuse regresie hipnotică și descoperise vieți anterioare ale pacienților.

În aceeași zi am început să citesc una din cărțile astea (găsite pe net). Nu mai știu exact ce citeam (mi s-au părut fascinante), când mi-a venit în cap: „Nu sunt de aici, dar sunt exact unde trebuie să fiu“. A fost ca după primul zbor, când Mami mi-a lăsat manșa și m-am resetat într-o secundă, înțelegând că răspund pentru tot ce mi se întâmplă bun sau rău în viață.

Senzația intrării pe șine a fost aproape fizică. (Am înțeles apoi că panica fusese o premoniție a mor­ții mamei, care nu era în cărți pe atunci.) Din acea zi și până când mama s-a dus am fost prezentă în propria viață secundă de secundă și, cu cât trece timpul, cu atât mai bine îmi dau seama că în acea zi, ca într-un film, ajutorul a venit din altă parte decât din mine.

În noiembrie mi-am dat atât de rău cu șampon în ochi, că mi-am prăjit corneea. S-a întâmplat când mă gândeam la ea și o întrebam cum e dincolo. Mi-am spus, normal, că „vitrionul“ era răspunsul că nu-i place unde e. După ce am venit de la oftalmolog, am sunat preotul (era foarte religioasă), care mi-a promis că o să-i facă o liturghie.

Noaptea am visat-o, prima dată de când murise (se împlineau a doua zi cinci luni). Deschideam o ușă, se forma un fel de curent gri și deodată mă prindea de mână. Era mâna ei, căldura ei, felul în care îmi strângea mâna, nu mă puteam înșela. Dar era doar o mână, nu exista și un corp. Apoi i-am auzit vocea – clară, energică, tânără, nu voce de om bătrân și bolnav: „Mul­țumesc, draga lu’ mama! Sunt mândră de tine!“

(Nu-mi spusese niciodată că e mândră de mine.) Am zis imediat: „Mă bucur așa mult că am înțeles ce vrei să fac!“.

Cu asta comunicarea s-a terminat și din mâna care deja nu mai era a ei (spiritul se retrăsese) a rămas un mulaj de pământ care a început să se sfărâme. Sunt sigură că mama a reușit să vorbească atunci cu mine, după încercarea ratată de a-și calibra energia la faza cu șamponul. Sunt sigură așa cum știi că iubești atunci când iubești sau așa cum știi că există Dumnezeu dacă ai o cât de mică formă de spiritualitate.

Am regăsit imaginea mulajului mâinii în serialul documentar Surviving Death de Ricki Stern, de pe Netflix. E un serial în șase episoade care strânge tot ce e semnificativ despre viața de dincolo. Sunt zeci de povești impresionan­te și unele greu de crezut, dar te ajută să vezi că între noi și cei de dincolo perdeaua e foarte subțire. Cei mai impresionanți sunt, însă, cei rămași să găsească o noimă pentru o tragedie atât de cumplită cum e, de pildă, să-ți pierzi copilul. E tulburătoare dincolo de cuvinte demnitatea uma­nă în fața unor încercări atât de grele – serialul s-ar putea numi la fel de bine Surviving Life.

Ca cineva care și-a pierdut tatăl de mică, am fost mereu convinsă că e ceva dincolo. Am și eu multe întâmplări, iar cea mai recentă e asta: imediat ce am terminat episodul din Surviving Death despre semnele celor plecați (monede, fluturi, păsări etc.), am ieșit în curte. Ieșisem de mai multe ori în acea zi, erau 12 grade după un ger de câteva zile, dar numai atunci am observat că înfloriseră câteva părăluțe. Mamei îi plăceau mult, dar ele înfloresc în aprilie. Seara mi-am adus aminte că în acea zi (24 ianuarie) erau șapte luni de când plecase.

Cum să nu crezi?









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *