Dezbateri

Film – Suplimentul de cultură


Într-un an când nu doar industria de film, ci întreaga noastră existență e scuturată din temelii pentru a fi, probabil, reclădită în ceva mai bun, a ieșit pe ecrane un film despre vechiul Hollywood. Până și sintagma „a ieși pe ecrane“ sună acum puțin deplasat, din moment ce sălile de cinema au fost în 2020 mai mult închise și, oricum, Mank, de David Fincher, a fost produs de Netflix pentru a fi distribuit mai ales pe micile ecrane ale computerelor.

Bazat pe scenariul tatălui lui David Fincher, Jack Fincher, Mank trebuia să fie realizat în anii ’90, dar a fost până la urmă filmat de anul trecut până în februarie 2020, fiind montat când pandemia era în toi. Tot răul spre bine. Izolarea adusă de coronavirus pune mai adânc în abis filmul, care a fost gândit nu doar ca unul despre trecut (narând împrejurările în care Herman J. Mankiewicz a scris scenariul la Cetățeanul Kane și recreând Hollywoodul de altădată, când patronii marilor studiouri erau mici zei, iar mogulii care îi finanțau niște zei un pic mai mari), dar și ca un film despre eterna relație dintre artist și puterea politică ori financiară, și despre dificultatea de a-și păstra integritatea când e perceput, cum se spune în film, ca „maimuța flașnetarului“.

Capitolul referitor la scriitorul de stânga Upton Sinclair, care candidase în 1934 la postul de guvernator al Californiei, fiind învins, se pare, și datorită filmu­lețelor pretins reale produse de Metro Gold­wyn-Mayer (condus de Luis B. Mayer), ocupă o felie cam mare din poveste, dar regizorul a considerat probabil necesar ca ea să pună cât mai bine în lumină invazia fake news de azi și să facă din Mank o poveste cât mai contemporană.

Imaginat ca o producție de altădată, în alb-negru, cu decoruri și costume cât mai fidele anilor ’30-’40 și cu o narațiune nonlineară cu flashbackuri anunțate prin inserturi (și Mankiewicz scria scenarii nonlineare), Mank nu are pretenția că respectă realitatea. Asta explică de ce tatăl și fiul Fincher au preluat de la Pauline Kael informația controversată că Orson Welles nu ar fi fost coautor al scenariului care ulterior a fost distins cu Oscar (singurul Oscar primit în 1942 de Ce­tățeanul Kane), construind povestea în jurul firului narativ principal: după un accident auto, Herman J. Mankiewicz e convins de Welles să-i scrie scenariul noului film și, izolat la o fermă împreună cu o secretară și o infirmieră, acesta începe să scrie o poveste care pentru toată lumea va părea inspirată din viața magnatului de presă William Randolph Hearst și a protejatei acestuia, actrița Marion Davis.

Scenariul încurcat cronologic și adesea stufos se așază până la urmă, grație regiei și interpretărilor (Gary Oldman va avea probabil o nouă nominalizare la Oscar) în dimensiunile portretului reușit al unui artist (oricare ar fi el) care izbutește, cu prețul autodistrugerii, să rămână de o anumită onestitate. În ciuda referin­țelor politice inevitabile (aproape că nu mai e film azi care să nu facă politică), Mank are șarmul lui care vine și din faptul că e o călătorie în perioada de glorie a Hollywoodului, recreată cu acribie, dar și din faptul că știm că această călătorie, prin definiție, e una falsă.

Let Them All Talk/ Lasă-i să vorbească, noul film al lui Steven Soderbergh realizat pe scenariul prozatoarei Deborah Eisenberg, e o lucrare de cameră despre relația scriitorului cu realitatea, scrisă în cheie când comică, când dramatică și filmată în 2019 aproape numai la bordul luxosului vas de croazieră Queen Mary II împre­ună cu o mână de actori în mare vervă: Meryl Streep, Candice Bergen, Diane Wiest, Lucas Hedges, Gemma Chan.

Dacă Meryl Streep e, cum era de așteptat, fără fisură în postura de scriitoare izolată în propria glorie – pedantă și adesea ridicolă –, surpriza o reprezintă reîntâlnirea cu Candice Bergen și Diane Wiest. Prima, o vânzătoare texană numai franjuri, e încă în spume că prietena ei din facultatea, scriitoarea, s-a inspirat din mariajul ei eșuat pentru un ro­man de succes. Diane Wiest, care încă arată ca un înger, joacă tot un fel de înger – prietena celor două femei mențio­nate mai sus, care încearcă să găsească justa măsură în relația lor și să le împace cumva.

Dacă filmul ar fi fost dus până la capăt ca o comedie de moravuri, ar fi fost amuzant fără a fi profund, dar scenariul are difi­cultăți în ambiția de a face din scriitoare un personaj mai complex decât pare, întorsătura de situație de la final aproape distrugând ce se construise până atunci. Așa, filmul se sprijină pe interpretări și pe exe­cuția impecabilă, dar neutră a lui Soderbergh (care din nou e propriul director de imagine și monteur, sub consacratele pseudonime Peter Andrews, respectiv Mary Ann Bernard).

 

Mank – de David Fincher, cu: Gary Oldman, Amanda Seyfried, Lily Collins, Arliss Howard

Let Them All Talk/ Lasă-i să vorbească – de Steven Soderbergh, cu: Meryl Streep, Candice Bergen, Diane Wiest, Lucas Hedges, Gemma Chan









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *