Dezbateri

Film – Suplimentul de cultură


Una dintre cele mai interesante producții de urmărit acum e Pretend It’s a City de pe Netflix, care pe parcursul a șapte episoade o prezintă pe scriitoarea Fran Lebowitz povestind cu prietenul ei Martin Scorsese, vorbind în prelegeri publice sau talk-show-uri de televiziune mai vechi ori plimbându-se posacă prin New York.

Pentru cine n-o știe pe Lebowitz și n-a văzut documentarul Public Speaking, realizat tot de Scorsese pentru HBO în 2010, Pretend It’s a City va fi o descoperire fantastică. Mizantropă, deșteaptă, plină de umor și sarcasm, Lebowitz nu are de ce pretinde că e altceva decât e. Titlul serialului se referă la New York, unde Lebowitz lo­cuiește din 1969 și pe care îl bălăcărește cu dragoste, dar nici New Yorkul nu poate fi altceva decât e. Un oraș fascinant, gălăgios, plin de turiști rătăciți și de trecători care se ciocnesc de tine pentru că sunt cu nasul în telefon, un oraș năpădit de clădiri noi importate din Du­bai și de clădiri vechi care cad singure, cu fantoma fostelor librării, a miilor de ziare aruncate pe jos când lumea mai citea ziarul și a oamenilor pe care Lebowitz i-a cunoscut (de la Charles Mingus până la Toni Morrison, memoriei căreia îi e dedicat serialul).

Dar nu e vorba doar despre New York, ci și despre Fran Lebowitz, care vorbește mai bine decât scrie și e inepuizabilă în exprimarea orală (Scorsese e în plan secund, râzând cu tot corpul la fie­care frază a ei). Dacă simțim că ne strânge centura conformismului (Bridgerton, tot de pe Netflix, serial BBC de epocă cu atâta corectitudine politică în el încât devine parodie), Pretend It’s a City poate avertiza că autenticitatea e mereu mai importantă ca includerea.

Deci să pretindem că suntem noi înșine, la fel ca Fran Lebowitz, care nu se duce la cinema pentru că nu suportă oamenii (deși e amatoare de petreceri), căreia îi plac copiii pentru că sunt mai originali ca maturii, care are alergie la conceptul de wellness și nu-i înțelege pe cei care plătesc expe­diții epuizante („a challenge is something that you have to do, not something that you make up“), care nu gustă sportul, dar care preferă să țină 10.000 de cărți în casă decât să-și ia telefon mobil, care fumează sportiv de zeci de ani șamd.

Tot pe Netflix merită văzut și Tiger, un documentar de trei ore realizat de Matthew Heineman și Matthew Hamachek despre Tiger Woods. E interesant chiar dacă consideri golful un sport inutil, pentru că încearcă să demonteze mitul Tiger Woods prin intermediul relației acestuia cu tatăl său, care l-a creat (dresat) ca pe un robot programat să câștige și ca pe un nou Mesia menit să unească oamenii. E drept, cineaștii au stat de vorbă mai ales cu persoane cu care multiplul campion nu mai e în legătură, cum ar fi fostul caddie Steve Williams, fosta iubită Dina Parr sau, pentru prima dată pe sticlă, fosta amantă Rachel Uchitel, de la care a plecat scandalul cu nenumăratele aventuri erotice ale lui Woods. Toți încă îl iubesc.

Tiger Woods n-a vrut să dea interviu pentru film, dar imediat după premieră a spus prin agentul său că e fals și incomplet. Ce putea spune? Filmul nu e răuvoitor și chiar face din Woods un personaj mai fascinant decât era. Un om cu un talent ieșit din comun, care a muncit de la 2 ani să devină campion, care a trăit de mic cu presiunea pusă de părinți și apoi de fani, care nici ei nu l-au lăsat să fie un om obișnuit, care a decompensat apoi prin aventuri amoroase și prin consum de substanțe (depen­dența e legată și de problemele fizice asociate cu performanța în sport) și care a revenit spectaculos (aproape din morți) în 2019, când a câștigat Turneul Masters pentru a cincea oară.

The Midnight Sky, în regia lui George Clooney, e un succes de audiență pe Netflix pentru că nu e doar regizat de Clooney, dar îl are și în rol principal, însă nimeni nu i-a întrebat pe oameni ce părere au despre film după ce l-au văzut. Eu am picotit cu plăcere (nicăieri nu se doarme mai bine ca la un film), iar finalul mi-a răsplătit într-o mică măsură efortul. Cred că romanul pe care îl adaptează filmul, Good Morning, Midnight, de Lily Brooks-Dalton, e mult mai interesant decât abordarea banală a lui Clooney.

Noua producție Netflix The Dig e genul de producție TV de epocă (anii ’40), la care te uiți pentru actori, mobile și costume, fără să ai pretenții. Actorii (cunoscuți) sunt și ei niște mobile în această poveste incoloră despre o moșieră tânără, dar muribundă (Carey Mulligan), care angajează un arheolog amator (Ralph Fiennes) să-i sape niște tumuli, iar acesta descoperă o corabie din secolele VI-VII. Faptul că povestea e reală nu face adaptarea mai valoroasă, deși miza de la care bănuiesc că pleca și romanul lui John Preston, din care s-a inspirat filmul, se referea la relația pe care o stabilim cu timpul – ce rămâne după noi, unde ne încadrăm pe scara istoriei, cât de importanți mai suntem dacă privim trecutul de sus șamd. Din păcate, scenariul valorifică aceste întrebări într-un mod superficial, periind exteriorul și ferindu-se să-i dea spectatorului prea mult de gândit, iar regia nu face decât să niveleze scenariul.

 

♦ Pretend It’s a City – de Martin Scorsese, cu: Fran Lebowitz, Martin Scorsese

♦ Tiger – de Matthew Heineman și Matthew Hamachek, cu: Tiger Woods, Earl Woods, Kultida Woods

♦ The Midnight Sky – de George Clooney, cu: George Clooney, Felicity Jones, Kyle Chandler

♦ The Dig – de Simon Stone, cu: Carey Mulligan, Ralph Fiennes, Lily James









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *