Dezbateri

Film – Suplimentul de cultură


Am promis în numărul trecut că rubrica viitoare va fi mai zglobie. Destinul a vrut ca de-abia acum (în Ardeal și pisicile miaună greu) să-l descopăr pe Winnie-the-Pooh (tatăl lui, scriitorul britanic A.A. Milne, l-a scris cu cratimă, dar animațiile Disney au renunțat la ea). Sunt eu suficient de coaptă pentru ursulețul cu maiou roșu, ridicat peste burtică? Viața ar fi un palindrom dacă ar începe și s-ar termina cu Winnie, dar nu e, pentru că nu l-am citit pe Dostoievski și tot nu i-a venit vremea.

Nu trebuie să fii nici paseist și nici copil să constați că The Many Adventures of Winnie the Pooh (1977, de John Launsbery și Wolfgang Reitherman) e unul dintre cele mai reușite filme de animație făcute vreodată. Candoarea și umorul sunt pe frecvența textului ori­­ginal, chiar și atunci când integrează replici sau situații noi, iar inventivitatea vizuală e cu mult peste animația digitală sau alte invenții tehnice ulterioare care au stors filmele de ingenuitate.

Părerea mea e că succesul căr­ților și al acestui film cu Winnie (care a fost urmat de o armată de continuări și spin-off-uri) stă în faptul că nu-l iau pe spectatorul copil ca pe ceva pueril și nedezvoltat, ci îi respectă inteligența, recunoscând în copilărie o vârstă mai bogată ca celelalte, poate singura apropiată de adevărată noastră esență.

Cred că toată lumea îl știe deja pe Winnie the Pooh, dar dacă mai e cineva care s-a trezit târziu, iată ce ar trebui să știe. Winnie (pe care îl cheamă și Edward) este „a bear of very little brain“, a cărui bucurie în viață e să mănânce și care intră în tot felul de com­plicații din care-l salvează de fiecare dată Christopher Robin, un băiețel inventiv și bun, precum și alți prieteni animalieri. „Think, think, think“, își spune Winnie lovindu-se cu lăbuța peste cap atunci când trebuie să găsească o soluție. Are locul lui de gândit, un „Thotful Spot“ (multe cuvinte sunt scrise greșit, așa cum le scriu copiii: HUИИY, CABEGE, PUNKINS). De pildă, când vrea să ajungă la scorbura cu miere, lui Winnie îi vine ideea, după ce se gândește adânc, să se tăvălească în noroi și să se agațe de un balon ca să fie luat de albine drept un „little black rain cloud“.

În epoca filmelor cu supereroi, care îi fac pe copii să interiorizeze spiritul de competiție al epocii și să se simtă în avans nu niște Batmani, ci mai degrabă niște loseri, Winnie și prietenii lui își dau voie să facă și să spună prostioare. Nu sunt perfecți și își asumă asta. De fapt, sunt mult mai înțelepți decât par. Sunt autentici și se acceptă așa cum sunt.

Animația din filmul din 1977 (pe celelalte nu le-am văzut încă și parcă nu le-aș vedea) îi susține fantezia lui Winnie. Când plouă mult, literele încep să curgă pe pagină, când Winnie și Piglet se întorc din drum ca să-l salveze pe Tigger din pădure, se întorc de la pagina 123 la pagina 122, iar când Tigger se cațără în pom, aproape iese din pagină. „Narrate me down from here!“, îi strigă el naratorului, pentru că Tigger se teme de înălțime. Christopher Robin intervine din nou: întoarce cartea pe orizontală, iar Tigger se dă jos din copac, călcând peste litere.

Nu cred că există modalitate mai bună de a le arăta copiilor cât de bogat poate fi un text scris și cât de ușor poți interacționa cu personajele care sunt într-un fel la fel de vii ca noi – vezi și Poveste fără sfârșit, cartea lui Michael Ende, precum și filmul The NeverEnding Story (1984, Wolfgang Petersen), care lucrau și ele pe relația personaj-cititor. Cum să se cufunde maturul mai târziu în Borges dacă nu înțelege de la vârste mici că o carte e o lume?

Cărțile cu Winnie-the-Pooh trebuie citite (de copii, de maturi) în original. Umorul lor de limbaj se pierde prin traducere. Știu că am o problemă. La Jurnalul lui Rilke am renunțat din cauza epitetului „amurgind“ și a altor fun­dițe care mi-au dat senzația că Rilke e îngropat adânc sub traducere. În schimb, am recitit de curând cu la fel de multă plăcere ca prima dată o altă carte minunată pentru copii (deși nu e doar pentru ei), Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, de Kate DiCamillo, atât de bine tradusă de Lavinia Braniște încât pare că a fost scrisă direct în română. Nu mă pricep, dar din postura cititorului pot spune că e foarte greu să scrii pentru copii și mă gândesc că nu trebuie „să te cobori la mintea lor“, ci să rămâi așa cum erai odată. Copil, nu copilăros ori infantil. În literatura „serioasă“ mai poți tri­șa, dar pe copii nu-i fraie­rești. Poți să absolvi zeci de ateliere de scriere creativă, dacă nu mai ai miez de copil în tine, nu vei da decât cópii. Probabil același lucru se întâmplă și cu filmele.

Dacă aș avea putere, eu aș proiecta The Many Adventures of Winnie the Pooh nu doar în gră­dinițe, dar și pentru corpo­ratiști și pensionari. Suntem mai multe generații de oameni formatați și triști, care-și prăpădesc neuronii uitându-se la seriale și care cresc copii triști, dar tehnici. Cu „puți­nul“ lor creier, Winnie și prietenii lui trăiesc în prezent și se bucură de fiecare clipă, chiar și atunci când suferă. „How lucky I am to have something that makes saying good-bye so hard!“, spune A.A. Milne prin gura lui Winnie. Câți scriitori serioși nu reușesc să spu­nă asta în zeci de pagini?









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *