Dezbateri

Film


Pe la 1780 boierii din București aduceau droști din Transilvania sau de la Viena, „de pe care nu ștergeau blazoanele foștilor proprietari“, scria Gheorghe Cru­țescu în Podul Mogoșoaiei (1943), volum republicat de Editura Meridiane în anii ’80, pe care l-am găsit într-un anticariat din Sibiu deschis pe strada 9 Mai, într-un spațiu unde când eram mică era aprozarul lui Chiriac (un domn cu părul negru uns și dat peste cap, ca din anii ’30). În timp ce scriu, îmi revin în minte răcoarea din aprozar și mirosurile sănătoase și amestecate de legume. Ba nu! Aici era un magazin de metalo-casnice, mai luminos decât hruba dlui Chiriac și unde mirosea permanent a chimicale.

În anticariatul de azi, care se numește Cărți fără preț, plătești cât vrei pe o carte, iar banii se duc în scopuri caritabile. O inițiativă lăudabilă într-o lume unde, to­tuși, mentalitățile urmează ra­țiuni ciudate. Dacă la Bucuresci boierii de la sfârșitul veacului al XVIII-lea ieșeau numai pe cal, chiar dacă era timp frumos și mergeau în apropiere, și la Sibiu azi lumea s-a domnit și nu mai circulă decât cu mașina.

Când Gheorghe Cruțescu își publica volumul despre Calea Victoriei, trecuseră trei ani de când Paul Călinescu făcuse Uzinele Malaxa, pe care îl puteți vedea online până în 25 aprilie 2021 într-o colecție eclectică de documentare de-ale lui curatoriate de Andrei Rus și Ana Szel pentru Cineclub Sahia Vintage (https://cineclub.sahiavintage.ro/). Halele și clădirile de birouri concepute de arhitectul Horia Creangă, surprinse din unghiuri ciudate, în contre-jour sau nu, dau senzația că Bucureștiul era mult mai modern ca azi (modern însemnând să tragi ceva din trecut în prezentul tău, nu să-l proiectezi mai departe), deși alt do­cumentar al lui Călinescu, Bu­curești, orașul contrastelor (1936), te lămurește din titlu. Pare ciudat să vezi că în acel concert avansat de utilaje și tehnologie pe care tu îl raportezi la prezent se fabricau și obuze, dar Uzinele Malaxa erau printre principalii furnizori de armament ai unui război care se pregătea să înceapă și pentru România.

Ironia sorții a făcut că Haig Acterian, care a scris comentariul filmului, a murit trei ani mai târziu, în 1943, pe frontul din Rusia. Sora lui, Jeni, povestește destul de puțin despre pierderea lui (durerea era prea intensă) în Jurnalul unei fete greu de mulțumit, carte care mi-a plăcut atât de mult când am citit-o, încât, atunci când locuiam în cartier, de câte ori treceam pe la casa ei din spatele fostei Lupoaice (Piața Dorobanți), ridicam ochii sperând să o văd la geam.

Printre documentarele lui Paul Călinescu de pe Sahia Vintage se află și un filmuleț de trei minute din seria Români, cunoașteți-vă țara!, produs la finalul anilor ’30 de Oficiul Național al Cinematografiei (după cum am aflat din textul însoțitor). Acest fil­muleț superb se numește Paradisul Cisnădioarei și înfățișează pomii în floare din Cisnădioara și câteva aspecte din viața la țară: fete care împletesc în fața casei, o femeie care scoate apă, copii care se joacă printre pomi și unul mic și murdar la gură care plânge. Costumele sunt autentice, casele arată ca din Muzeul Satului, dar nu sunt. E o epocă de aur în care nu pomii în floare sunt atracția, ci aerul de paradis pierdut.

Filmul e din 1938, când tata avea 14 ani și locuia în altă parte a județului Sibiu, spre Alba. Nu am detalii despre viața lui de atunci, știu că aveau ceva pământ pe care bunicul îl luase cu banii munciți în America, dar că tata voia să plece la oraș, ceea ce se va și întâmpla, spre supărarea bunicului. Filmulețul cu Cisnădioara e foarte aproape de momentul singurei poze pe care o am cu el din adolescență, când stătea în costum de licean, frumos și gânditor, alături de pă­rinții și frații lui care erau în costume populare.

Nu pot lega imaginea Cisnădioarei de copilăria lui tata și de prezent decât folosind altă ima­gine, descoperită în alt documentar al lui Paul Călinescu, Expoziția târg a industriei ro­mânești (1934, filmat pe 9,5mm și transpus pe 35mm). Un balon ca un trabuc deasupra Parcului Carol și a Bucureștiului, o pre­zență atât de fantomatică și de fascinantă încât iese din orice condiționare temporală. Nu știu de ce acest balon captiv de tip Caquot (produs de francezi și folosit de români în Primul Război Mondial ca balon de observație) mă face să cred că poate lega ca o suveică bucățile de timp la care am acces prin experiență directă sau mediată: Bucuresciul la 1780 de Cisnădioara lui 1938, magazinul lui Chiriac de pe vremea lui Ceaușescu de Bucureștiul interbelic al lui Jeni Acterian și Ches­lerul lui tata de Sibiul de azi.

De unde vine fascinația pentru aceste „vaci de cauciuc“, așa cum erau supranumite în epocă, n-aș putea spune. Interesant e că, pe când bucureștenii umblau cu droști neînmatriculate, frații Montgolfier lansau, în iunie 1873, primul balon cu aer cald care a plutit 10 minute.

Trei luni mai târziu au trimis pe cer și primii pasageri: o rață, o oaie și un cocoș, urmând ca în noiembrie să urce, în balonul altor inventatori, și primii oameni.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *