Interviuri

„Fără să devin prea ezoteric, aș zice că niște forțe au lucrat în favoarea acestui film“ – Suplimentul de cultură


Andrei Dăscălescu a debutat în documentar în 2008 cu Constantin și Elena, un film plin de tandrețe despre bunicii săi, care a fost distins cu First Appearance Award la prestigiosul IDFA din Amsterdam. A urmat Planeta Petrila în 2016, un documentar despre Valea Jiului și artistul Ion Barbu, care se străduiește să revitalizeze zona. În cel de-al treilea film al său, Tatăl nostru, Dăscălescu e protagonist, iar subiectul e unul mult mai delicat.

Aflând că va deveni tată, regizorul pleacă la Muntele Athos, unde locuiește tatăl său, care s-a călugărit după ce și-a părăsit familia cu care n-a mai păstrat legătura. Cele două călătorii pe care le face pe Muntele Athos sunt esențiale pentru ca regizorul să pună semnele de punctuație necesare peste trau­ma de abandon cauzată de plecarea tatălui când el avea doar opt ani (traumă adâncită ulterior de moartea mamei), asigurându-se pe cât poate că nu va păstra sechele în viitorul său rol de părinte.

În același timp, filmul urmă­rește și relația regizorului cu iubita sa, Paula, inclusiv dificultatea Paulei de a găsi căldură la propriii părinți – și ei despărțiți – atunci când le comunică vestea că vor deveni bunici. Filmul începe cu testul de sarcină care se dove­dește pozitiv și se încheie cu momentul nașterii, ambele coperte pline de emoție închizând o nara­țiune la persoana întâi atât de cinematografică și de autentică de parcă ar fi o operă de ficțiune.

Plasat în dificila postură de protagonist implicat într-un proces greu de reconsiderare a rela­ției cu propriul părinte, precum și în cea de regizor care ar trebui să păstreze un ton detașat, Andrei Dăscălescu reușește să împace aceste poziții, astfel încât spectatorul să se poată identifica cu personajele și să le înțeleagă, iar el să nu se transforme în acuzator.

După Mențiunea Specială primită la Festivalul de la Sarajevo, desfășurat anul acesta doar online, filmul a avut prima proiecție fizică în cadrul segmentului open-air al Astra Film Festival de la Sibiu (4-13 Septembrie 2020), unde a câș­tigat Premiul Publicului.

 

Când te-am întâlnit pe tine și familia ta la Sibiu, am avut un șoc să văd că Ana Sofia deja merge. Abia ce o văzusem născându-se. ☺ Cum privești din perspectiva de părinte, acum, filmul?

Au trecut doi ani și jumătate de la filmarea ultimului cadru din film până ce am reușit să vedem filmul în prima proiecție publică, la Sibiu. Timpul are o cu totul altă dimensiune de când sunt tată. Aș putea spune că și eu am periodic câte un șoc, cum ai avut tu: nu-mi vine să cred că am deja un copil cu care pot discuta, care îmi pune întrebări, care zice că o cheamă „Dăscălescu“. Rolul de părinte e al naibii de greu, dar și extrem de plin de satisfacții.

 

Povestește-ne un pic despre cum ai pornit proiectul, când ți-ai dat seama că vrei să faci un film. Am înțeles bine că ai filmat scena de început (când afli că vei deveni tată) doar pentru a documenta momentul și fără să știi că va intra într-un film?

Da, primul cadru din film, testul de sarcină, l-am filmat doar de dragul momentului și doar pentru cazul în care testul s-ar fi dovedit pozitiv – ceea ce s-a și întâmplat. Dar ideea filmului mi-a venit la câteva ore după. Cred că a fost și un mecanism de coping: m-a ajutat să trec peste panica de moment și peste toate fricile din următoarele opt luni. Ideea de „tată“ fiindu-mi complet necunoscută, mi s-a părut cumva firesc să „mă documentez“ pe subiect, ca s-o spun în termeni profani.

 

Care a fost momentul când ai știut că filmul e gata?

Ideea inițială a fost aceea de pregătire pentru a deveni tată, de numărătoare inversă din momentul testului până în momentul naș­terii. Pentru siguranță, am mai continuat să filmez câteva luni, dar la montaj am revenit la ideea inițială, cu un singur cadru-epilog. Mi se pare aproape incredibil că structura finală este chiar cea pe care am gândit-o în orele de după testul de sarcină. Fără să devin prea ezoteric, aș zice că niște forțe au lucrat în favoarea acestui film foarte personal. ☺

 

Filmul e foarte bine închegat – toate scenele sunt la locul lor și au lungimea potrivită, respirația e normală. Cum a decurs montajul? Ți-a fost greu să alegi ce intră și ce iese, mai ales că era vorba de o poveste atât de intimă? Te-au ajutat sfaturile celor de la HBO Europe (coproducătorii filmului), ei fiind mai detașați emoțional ca tine?

E o secvență pe care mi-a fost extrem de greu s-o văd și s-o tot revăd la montaj, pentru că mă dărâma emoțional. Nu e greu de ghicit care. La montaj l-am cooptat pe Ștefan Pârlog, care a venit cu o pereche de ochi proaspeți, dar și pe Roberto Blatt, cu care am un istoric interesant. El a coprodus primul meu film, Constantin și Elena, și încă de atunci am tot glumit că îmi este ca un al doilea tată. Așa că, făcând un film despre primul tată, mi-am dorit să-l am în preajmă și pe al doilea, ca story consultant.

De mare ajutor au fost și sugestiile primite de la producătoarea filmului, Anda Ionescu, și de la coproducătoarea HBO Europe, Hanka Kastelicová. Și nu ne-am grăbit cu montajul, i-am dat timp și resurse până când am fost mulțumiți cu toții.

 

Ai reușit să te detașezi de traumă odată ce ai terminat filmul? L-ai iertat pe tatăl tău? Îl înțelegi acum mai bine sau doar ai făcut pace cu trecutul?

Cuvântul cel mai potrivit cred că e „acceptare“. E mult de discutat și probabil că nici măcar nu aș pu­tea avea vreodată un răspuns clar la întrebarea asta, dar eu cred cu tărie că filmul ăsta ne-a ajutat pe amândoi să fim într-un punct mai bun al vieților noastre, al relației noastre.

 

Întrebările pe care i le-ai pus tatălui tău, mai ales în ultima vizită (de pildă: „Nu-i un păcat să faci copii și să-i lași de izbeliște?“), le pregătiseși dinainte sau au fost spontane? Spui exact ce trebuie, exact ce spectatorul ar spune.

Nu m-am pregătit dinainte decât cu multă răbdare. Ambele discuții au loc la finalul vizitelor, iar vestea că va deveni bunic i-am dat-o la vreo patru-cinci zile după sosirea mea acolo. A fost un fel de balet pe sârmă: să aflu răspunsuri fără să-l supăr prea tare, să creez momente în care relația noastră să evolueze, să aștept momentul potrivit, să îl urmăresc cu camera, dar și să știu când să mă opresc.

 

Legat de întrebarea de mai sus, cât de regizate au fost scenele cu tatăl tău? Sunt atât de logice în mecanica filmului încât par decupate dintr-o producție de ficțiune.

M-a mirat foarte tare să citesc în­tr-o recenzie că discuțiile par pu­se în scenă. Cred că nici dacă tatăl meu ar fi cel mai bun actor din lume, iar eu cel mai bun regizor, tot nu aș fi putut regiza nimic, pentru simplu motiv că, în timpul oricărei discuții, eram foarte vulnerabil. Stând ascuns în spatele camerei și încercând să aflu răspunsuri la întrebările care m-au marcat întreaga viață, eram mai degrabă în postură de fiu părăsit, nu de regizor de succes.

 

Ce înseamnă pentru tine faptul că filmul tău cel mai personal de până acum a luat Premiul Publicului la Astra Film Fest? Cum percepi feedbackul acesta?

Cum am și zis când am primit premiul, eu mă gândesc mult la public în timp ce fac un film. Vreau să transmit emoții, să provoc, să inspir, nu doar să arăt niște ima­gini frumoase și situații interesante. Deci Premiul Publicului e minunat, înseamnă că s-a creat o legătură, că filmul meu cel mai personal a ajuns la sufletele spectatorilor. Având în vedere că filmul va avea mai puține proiecții fizice decât ar fi avut în condiții normale, fără coșmarul pandemiei, feedbackul acestei prime întâlniri cu publicul e extrem de important.






Galerie foto

Andrei Dăscălescu despre documentarul său, <i>Tatăl nostru</i>: „Fără să devin prea ezoteric, aș zice că niște forțe au lucrat în favoarea acestui film“
Andrei Dăscălescu despre documentarul său, <i>Tatăl nostru</i>: „Fără să devin prea ezoteric, aș zice că niște forțe au lucrat în favoarea acestui film“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *