Interviuri

Documentarul colectiv reprezintă România la Oscaruri – Suplimentul de cultură


Pentru prima dată un documentar – e vorba despre colectiv – a fost ales să reprezinte România în cursa pentru o nominalizare la Oscarul pentru film internațional. Am stat de vorbă cu Alexander Nanau, regizorul filmului, despre cum apreciază șansele filmului, mai ales că acesta e distribuit în SUA, începând din 20 noiembrie, de doi distribuitori importanți, Magnolia Pictures și Participant, care îl vor înscrie și la categoria lungmetraj documentar.

 

 

Ai avut emoții că filmul nu va fi poate ales să reprezinte România la Oscaruri?

Din câte știu, e prima oară când în România au aplicat la această po­ziție și filme documentare, nu nu­mai ficțiuni. Dar, dintre toate producțiile românești eligibile anul ăsta, prin prisma parcursului in­ternațional și al partenerilor americani (n.red.: Magnolia Pictures și Participant), colectiv era, strategic vorbind, decizia cea mai bună dacă decidenții din partea Centrului Național al Cinematografiei (CNC) aveau ca obiectiv intrarea pe bune în competiția Academiei Americane, nu acordarea unui fel de Oscar local. Nu cred că a fost vorba despre emoții. Dar pot spune că nu am fost nici un moment sigur că noi vom fi nominalizații.

 

Cum apreciezi șansele filmului de a primi o nominalizare la Premiile Academiei Americane de Film?

Mi-e greu să spun, e prima dată când trec prin asta, dar publiciștii care lucrează cu Participant și cu Magnolia și care sunt în spatele distribuției unor filme ca Parasite, Roma sau Green Book sau toate documentarele care au fost nominalizate sau care au câștigat Oscarul în ultimii ani au foarte mare încredere că de data asta România poate ajunge mai departe decât până acum, fie că intră pe lista scurtă, fie că va pri­mi o nominalizare.

Anul acesta e complicat cu pandemia, pentru că s-au schimbat regulile de nominalizare și vor fi sute de filme în secțiunea de lung­metraj documentar. E doar un început de drum, iar drumul e lung și nu înseamnă neapărat Os­car sau nominalizare. Ce e sigur este că șansele cresc odată ce înscriem filmul la două categorii. Vizibilitatea lui crește și e mai sigur că oamenii chiar se vor uita la el. Iar noi știm din experiență că, odată ce oamenii văd filmul, îl apreciază și îl susțin.

 

Oare nominalizările la Oscar pe care filmul macedonean Honeyland le-a avut anul acesta la categoriile film internațional și lungmetraj documentar au creat un precedent de care poți profita?

Au creat cu siguranță un precedent astfel încât votanții AMPAS să se uite mai atent la colectiv. Dar nu a fost primul documentar nominalizat la categoria film străin. În 2014 a mai fost The Missing Picture, al lui Rithy Panh.

 

Cum îți explici avântul documentarului din ultimii ani? Mă refer nu doar la Oscaruri, ci și la faptul că în România se fac tot mai multe documentare valoroase, că ele intră în săli, că a crescut și interesul publicului pentru documentar.

Trăim într-adevăr acest golden age al filmului documentar, care are foarte mult de-a face și cu dezvoltarea limbajului documentarelor, care devin tot mai sofisticate, mai bune și mai accesibile publicului, dar probabil și cu nevoia oamenilor de a crede po­veștile pe care le văd. Realitatea imediată e nonstop alterată de fake news și de forțe care încearcă să ne influențeze capetele și vie­țile în cel mai negativ mod, iar asta creează o cerere pentru aces­te filme documentare în care oamenii au încredere că le livrează o imagine mai precisă și mai adevărată a lumii. Avem nevoie de o imagine riguroasă a lumii acum, când lupta dintre fake news și adevăr e cruntă.

 

Iar pandemia ajută în acest moment documentarul, în vreme ce producția de film de ficțiune stagnează.

Exact, finanțarea documentarelor și pornirea producțiilor e mai ușoară pentru că riscul e mai mic, iar echipele sunt și ele mai mici și pot lucra. Vorbesc despre finan­țarea internațională pentru că în România în momentul acesta stagnează orice fel de finanțare. CNC-ul are limită de bani, Guvernul nu se pricepe și nu se uită pe cifre să vadă cât venit generează industria culturală, așa că la noi producția culturală (film, teatru etc) nu va stagna, ci practic va dispărea în următorii doi ani. Iar pe noi ne vor forța să plecăm spre surse internaționale care ne vor permite să muncim.

Putem găsi un exemplu de bună guvernare a sectorului cultural chiar în alte țări din Europa de Est, cum ar fi Slovacia. Guvernul slovac tocmai a acordat un ajutor pentru criza COVID în valoare de 11 milioane de euro sectorului cultural privat, din care 500.000 se duc la cinematografele forțate să închidă un timp.

 

Vorbeai despre plecatul spre alte surse de finanțare, dar nu poate pleca toată lumea.

Problema e ce faci cu o industrie întreagă, ce faci cu oamenii din spatele regizorilor sau producătorilor. O mulțime de oameni au susținut această industrie lucrând și cotizând enorm de mulți bani la bugetul de stat, din taxe și impozite, iar acum acești mii de oameni vor rămâne fără nici un fel de venit și nici nu vor avea cum genera venituri pentru stat după pandemie. Avem la guvernare nonstop niște oameni incompe­tenți care habar n-au nici de economie, nici de nimic.

 

colectiv a avut multe proiecții în orașele din România, urmate de discuții cu membrii echipei care nu s-au referit doar la film, ci s-au extins și la ce se întâmplă acum în țară. Cum s-au sedimentat impresiile tale?

În România, din păcate, l-am avut doar două săptămâni în sălile de cinema, pentru că pe urmă a început pandemia, dar în prima săptămână, când am făcut turul țării prin orașe mai mari sau mai mici, am fost plăcut surprins să văd săli pline ochi și public foarte tânăr. Cei mai mulți spectatori aveau între 18 și 30 de ani, respectiv între 30 și 40 de ani. La Cluj-Napoca au fost două proiecții pline una după alta la cinema „Florin Piersic“, într-o sală de 700-800 de locuri, iar la Iași a fost o coadă lungă de tineri prin tot centrul, care au umplut o sală de 900 de locuri.

După proiecție am reținut reacții de genul: „Până acum mă gândeam să plec din țară, dar în seara asta m-am răzgândit. Nu plec, rămân și mă alătur celor ­ vor să schimbe ceva, celor care vor să recupereze societatea din mâinile corupților“. Cineva a întrebat la un moment dat: „Când veți face partea a doua?“, iar altcineva i-a răspuns tot din sală: „Partea a do­ua o facem noi“.

 

Regizorii de documentar spun de regulă că își propun să arate realitatea, nu să schimbe conștiințe, dar se pare că asta ai reușit cu colectiv.

Eu cred că filmele nu sunt menite să facă dreptate și nici să schimbe societatea. Dar filmele pot schim­ba conștiințe, da. Dacă e bine făcut, un film va fi pentru fiecare spectator o experiență personală și va declanșa o introspecție personală care ar trebui să fie diferită de la persoană la persoană. Cred că un film documentar îi poate determina pe oameni să se gândească la propria atitudine de via­ță, la propriile acțiuni (sau neacțiuni) și poate schimba con­științe una câte una, dar nu cred că e menit să schimbe o societate într-un an sau în zece.

 

Ai și tu impresia că reacțiile pe care filmul le-a provocat pot fi un fel de coda a filmului care se termina dezarmant cu rezultatele alegerilor din 2016?

Am mai auzit opinia asta, dar mie nu mi s-a părut un final dezarmant. Mi se pare un film optimist prin prisma personajelor care în această lume ajunsă într-un stadiu deplorabil luptă pentru niște valori și principii. Asta există în România și asta vedem acum – dorința de schimbare.

 

Filmul se termina cu rezultatul alegerilor – Vlad Voiculescu își face bagajele, familia Hogea vine de la cimitir – și e sentimentul că, uite, oamenii ăștia au luptat și tot pesediștii au ieșit.

Înțeleg, cred că asta vine și din faptul că filmul arată o stare de fapt, el arată că nu se câștigă schimbarea unei societăți doar cu bune intenții. Desigur, populismul și propaganda au întotdea­una mult mai multe șanse decât orice guvernare onestă atâta timp cât presa independentă e puțină, iar cea aservită e mai puternică. Schimbarea pe care oamenii o doresc și care este așteptată e o schimbare a unei societăți, iar ea implică o durată istorică diferită de durata obișnuită a schimbărilor din viețile fiecărui individ luat în parte. Orice schimbare de acest fel nu se întâmplă doar cu bune intenții și fără o atitudine radicală, mai ales împotriva corupției generalizate.

 

Pe de altă parte, nu crezi că în România există și un fel de teamă în abordarea subiectului Colectiv?

Cred că există o teamă în abordarea în artă a oricărei teme care implică politica. Au fost voci locale care au spus: „Dom’le, dar ăsta e un film politic, e reclamă pentru Vlad Voiculescu sau e PR pentru Cătălin Tolontan“. Mi se pare că să spui că un film nu trebuie să fie politic e o interpretare greșită per se a termenului. Orice film preocupat de societate e un film politic, iar lăsarea posibi­lității interpretării lui în diverse moduri e un semn de respect al autorului pentru publicul său. Responsabilitatea mea principală e față de autenticitatea a ceea ce am surprins și documentat, nu să cenzurez autenticitatea poveștii prin anticiparea și încercarea de a elimina anumite interpretări.

 

De ce te atrag poveștile despre outsideri? Și eroii celorlalte documentare ale tale, Lumea văzută de Ion B., respectiv Toto și surorile lui, erau outsideri.

Probabil pentru că și eu mi-am trăit viața ca outsider, între societatea românească și cea germană, dar probabil și pentru că eu cred foarte tare în perspectiva outsiderilor asupra lumii. Nu fac parte din nici un club și în munca mea mi-am dezvoltat un mod de lucru personal legat de cum fac filmele, de cum obțin conținutul lor, precum și un limbaj personal. Și în viața privată încerc să îmi educ copiii în afara mainstream-ului.

 

Niște outsideri sunt și sursele din colectiv, care au un curaj extraordinar. Cum le-ai convins să se lase filmate?

Cred că am beneficiat mult de faptul că jurnaliștii au avut încredere în noi și de înțelegerea clară pe care am avut-o cu sursele că, înainte de a termina filmul, ne vom uita împreună la montajul scenelor cu ele, iar ele își vor da sau nu acordul să apară în filmul final. Practic am montat filmul neștiind dacă la sfârșit ele îl vor agrea sau nu, dar din fericire, au fost niște femei foarte curajoase.

 

Ți se pare ciudat că avertizorii de integritate (whistlerblower-ii) din film sunt toți femei?

Mie nu mi se pare ciudat asta. În societatea românească diferența dintre femei și bărbați e foarte mare. Eu prefer întotdeauna să lucrez în România cu femei, pentru că sunt mult mai deschise, mai deștepte, mai curajoase și mai puternice ca bărbații. Din expe­rien­ța mea de lucru de peste 10 ani în România știu că aici te poți baza pe femei mult mai mult decât pe bărbați.

 

La ce au fost atenți avocații voștri când ați început să filmați și pe urmă la montaj?

Au fost atenți la toate drepturile pe care le implică filmarea unui documentar: ce înseamnă accesul în anumite locuri, ce înseamnă apariția unui funcționar public șamd. Și la Toto… am fost foarte blindați, pentru că lucram cu minori, dar aici am avut mai mulți avocați din mai multe zone de drepturi. Dar, oricum, orice filmam deja se făcea public în mass-media. Pe undeva, partea juridică a fost poate mai simplă decât la Toto….

 

Melodia de la final, Nothing More, a trupei The Alternate Routes, pare scrisă special pentru film, e ca o concluzie. („To be humble to be kind,/ It is a giving of the peace in your mind,/ To a stranger to a friend,/ To give in such a way that has no end,/ We are love, we are one,/ We are how we treat each other when the day is done“). Chiar așa s-a întâmplat, familia Hogea asculta melodia aceasta venind de la cimitir?

S-a întâmplat așa cum e în film. Narcis a decis să pună cântecul preferat al lui Alex, fiul lui. Aveau playlistul în mașină. Acum două zile a fost ziua lui Alex Hogea (n.red.: discuția a avut loc în 14 octombrie).

 

Iar pe 30 octombrie se fac cinci ani de la Colectiv.

Da, și cinci ani de când nu există nici un fel de sentință definitivă în justiție pentru ce s-a întâmplat. Nici măcar nu a început procesul celor care au mințit și provocat cu bună știință infectarea și moartea unora dintre răniți, oprind sau refuzându-le transferurile și mințind că sunt cel mai bine tratați aici.

 

Crezi că filmul, ducându-se la Oscaruri, poate grăbi acest proces?

Nu știu și nici nu știu dacă e responsabilitatea unui film să facă așa ceva. Așa cum cred că fiecare spectator dezvoltă o relație personală cu un film bine făcut, și oamenii în funcții din sistemul judiciar pot trage, uitându-se la film, concluziile lor. Și dacă ei susțin că ce s-a întâmplat nu trebuie supus unei răspunderi, iar acesta este modul lor de a contribui la dezvoltarea societății în care doresc să trăiască și ei, și copiii lor, e treaba lor. Din păcate, este și treaba noastră.

 

Ești ultimul regizor care vorbește despre proiectul următor, te întreb doar dacă ai deja o idee.

Da, sigur că am.

 

Va fi tot un film „politic“?

Cum spuneam, orice film care se ocupă de societate e politic.

 

Deci nu pleci încă din România.

Nu știu, sunt diferite idei și proiecte care nu sunt toate legate de România. Eu mi-aș dori să rămân, dar guvernul preferă să lase să moară industria culturală decât să gândească un sistem de ajutor pe timpul pandemiei. Faptul că au închis de pe o zi pe alta teatre și cinematografe, ca să revină și să spună: „Pardon, ne-am înșelat la cifră“ denotă un cinism și o incompetență cu care nu mă pot împăca.

 

Magnolia Pictures a lansat și promovat în SUA filme de Oscar precum Parasite (de Bong Joon-ho), The Square (de Ruben Ostlund) sau Shoplifters (de Hirokazu Kore-eda), în vreme ce Participant și-a legat numele de Roma (de Alfonso Cuarón), Green Book (de Peter Farrelly) și de documentarele Citizenfour (de Laura Poitras) sau An Inconvenient Truth (de Davis Guggenheim).

 

FOTO 1: Alex Gâlmeanu






Galerie foto

Documentarul <i>colectiv</i> reprezintă România la Oscaruri
Documentarul <i>colectiv</i> reprezintă România la Oscaruri




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *