Expozitii

Diaspora idiș – Un interviu cu Yevgeniy Fiks : Revista Arta


Yevgeniy Fiks (n. 1972, Moscova) este un artist multidisciplinar care activează la New York. Artistul și-a început formarea profesională Moscova, unde a studiat pictura realist socialistă, continuându-și mai târziu studiile de artă în Statele Unite. La scurt timp după prăbușirea regimurilor comuniste, a emigrat în Statele Unite, astăzi făcând parte din mai multe diaspore: queer, rusă și evreiască. Yevgeniy Fiks este preocupat de istorie, de povestiri deseori date uitării, coagulându-și o practică bazată pe cercetare, axată pe explorarea complexă a propriei identități, sub influența mitologiei tensionante a Războiului Rece. Fiks și-a articulat limbajul artistic în relație cu domeniul studiilor de diasporă. Printre subiectele cercetării și intereselor sale se află diaspora evreiască, sau, mai precis, în termenii săi, cea idiș. În manifestul său artistic, „Arta contemporană Yiddish Yiddish Contemporary Art”, Yevgeniy Fiks își imaginează o diasporă vizionară, creativă, politică; nu doar foarte diversă, ci și intersecțională. Demersul său este unul de queerizare a culturii translaționale evreiești, imaginarea unui viitor legat atât de tradiție cât și de o cultură seculară progresistă.

 

Cum este văzut în Vest acest Est de care vorbești mult în arta ta? Cum te plasezi în această binaritate?

În primul și în primul rând, sunt imigrant. Și sunt de părere că această identitate stă la baza tuturor proiectelor mele artistice, iar majoritatea lucrărilor mele au fost făcute la New York, după ce m-am stabilit aici la mijlocul anilor 1990. Am venit în New York la douăzeci și doi de ani, format deja ca persoană și ca artist în Moscova, oraș pe care îl părăsisem doar de câteva ori înainte să mă stabilesc în Statele Unite în 1994. Într-adevăr, această imobilitate fizică din vremea comunismului a fost trăită de multe persoane din țările Blocului Estic, mai ales de cele din clasele de mijloc și muncitoare, nu din elitele culturale sau politice de stat. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, încă am un atașament foarte puternic față de Europa de Est, în special de Moscova, multe din proiectele mele fiind despre conflictele nerezolvate dintre Vest și Est, mai ales Statele Unite și fosta Uniune Sovietică. Despre găsirea Estului din Vest, despre interesantele interdependențe și suprapuneri, de pildă istoria mișcării comuniste americane sau homofobia existentă atât în America erei McCarthy cât și în Uniunea Sovietică a lui Stalin.

Perspectiva mea asupra Estului se limitează, desigur, la experiența mea din Moscova. Încă nu am abordat cu adevărat istoriile altor țări Est Europene. Încă mă simt foarte sovietic, foarte rusesc, foarte sovieto-evreiesc. Cu cât stau mai mult în Statele Unite, cu atât simt mai mult un câmp de luptă intern în care se confruntă mai multe naționalisme diasporice, uneori antagonice, alteori complementare. În cazul meu, simt că aparțin diasporei ruse, diasporei post-sovietice, diasporei sovieto-evreiești și diasporei queer.

 

Cum este Vestul văzut azi în Rusia (sau, în general, în așa-numitul „est”)?

Mi-ar fi mai ușor să vorbesc despre Rusia, căci este contextul pe care-l cunosc mai bine. Consider că, în Rusia, viziunea asupra Vestului e foarte fragmentată și divizată de-a lungul faliilor politice sau ideologice. Aripa liberală pro-democrație a fost mereu pro-Vest. Însă aripa naționalistă și Stânga își asumă mai mereu o poziție anti-Vest. Deci depinde.

 

Mi se pare că realitatea noastră e văzută în Vest drept cumva exotică. Cum te raportezi la chestiunea diferenței?

Cu siguranță, pentru o persoană americană obișnuită, și deseori chiar și pentru membrii scenei de artă newyorkeze, Europa de Este e, în cel mai bun caz, un necunoscut straniu și exotic, iar în cel mai rău caz, o acumulare de stereotipuri provenite din filmele de Hollywood și propaganda americană din timpul Războiului Rece.

Cred că abordarea mea e să lucrez lent și cu răbdare, subliniind complexitățile experienței sovietice, în cazul meu, încercând să transmit numeroasele dimensiuni, numeroasele straturi de experiență. Cred că e vorba de răbdare și educare.

 

Comunismul este un subiect arhiprezent în opera ta. Cum te raportezi la această istorie?

Îmi place distincția pe care o face teoreticiana Svetlana Boym între nostalgie restaurativă și reflexivă în cartea sa The Future of Nostalgia. Nostalgia restaurativă practicată de conservatorii și naționaliștii din lumea întreagă are ca scop revenirea la un trecut mitic pierdut, unde totul era minunat și viața era ușoară și bună, pe când nostalgia reflexivă nu promite o întoarcere la un paradis pierdut, folosindu-se în schimb de istorie ca o unealtă de critică a trăsăturilor urâte ale prezentului. În acest sens, am o nostalgie reflexivă față de Comunism, o nostalgie progresistă, în termenii curatorului Victor Misiano. Este vorba de o nostalgie pentru ideea dreptății sociale și siguranței economice, chiar dacă în realitate, în sistemul sovietic, acestea au fost doar idei și promisiuni, nu practici realizate.

 

Cum e văzut comunismul în cultura post-sovietică?

Cred că foarte fragmentar. Pe de-o parte, există populații numeroase, acum de vârstă de mijloc sau pensionari, care nu au acceptat căderea Uniunii Sovietice și care au suferit teribil de pe urma „terapiei prin șoc” cu piață liberă, mai ales în anii 1990. Vorbesc de prăbușirea producției industriale, inflație și sărăcie.

Sunt de asemenea și populații tinere care se simt deziluzionate cu privire la ideea mobilității sociale în noua societate rusească.

Există și o Stângă post-sovietică înfloritoare, mai ales printre mileniali, în special în cercurile artistice și culturale, care aderă la comunism și al cărei sistem de valori s-a format în epoca post-sovietică, după prăbușirea Uniunii Sovietice.

 

Practica ta e bazată pe cercetare. Care sunt temele tale favorite?

Lucrările mele din anii 2000 au fost făcute de pe poziția generică a artistului post-sovietic care nu are o anumită identitate etnică sau de gen sau orientare sexuală. De exemplu, am făcut mai multe proiecte despre istoria și represiunea mișcării americane comuniste din secolul XX, ca parte a unei istorii a radicalismul secolului XX. Îi vedeam pe americanii comuniști ca pe niște dizidenți care își imaginau o altfel de Americă, una lipsită de diviziuni de clasă și de exploatare.

Dar apoi, în anii 2010, opera mi s-a schimbat. Am început să fac proiecte care să complice povestea istoriei sovietice sau relațiilor americano-sovietice, proiecte legate de identitățile mele personale ca bărbat gay și ca evreu din Europa de Est. Însă am rămas în contextul proiectului meu post-sovietic, vorbind în special despre identitatea evreiască sovietică și despre istoriile sovietice LGBT.

 

Aș dori să aflu mai multe despre aceste proiecte queer ale tale. Îmi imaginez că a face cultură queer în Rusia de azi ar fi un fel de război, nu?

Se face totuși. Cultura queer s-a dezvoltat rapid în ultimul deceniu în Rusia, chiar mai mult ca în ultimii douăzeci de ani, după părerea mea. Însă, desigur, mulți activiști queer și artiști ajung să aibă probleme cu guvernul. Aceste procese merg mână în mână.

Majoritatea lucrărilor mele queer le-am făcut la New York, deci eu nu am fost cenzurat niciodată în Rusia din cauza lor. Am primit însă multe invitații să-mi expun lucrările în Rusia. Cred că singura dată când mi-am expus lucrările queer în Rusia a fost în 2013 și a mers bine. Însă a fost în cadrul unei expoziții mai de grup într-un muzeu privat, deci se puteau integra în peisaj și scăpa nedetectate.

În mod interesant, am primit mai multe invitații să-mi expun în Rusia lucrările cu temă evreiască decât cele cu temă queer. Mi se pare interesant pentru că, acum 30-40 de ani, cred, ar fi fost greu să expui lucrări cu tematică evreiască la Moscova. S-au schimbat deci vremurile, motiv pentru care mă simt optimist.

 

Mă intrigă faptul că vorbești despre cultura idiș, nu evreiască. De ce? Se vorbește încă idiș în Rusia?

Vorbesc de cultură idiș în opoziție cu cea evreiască pentru a face referire la concepția mai deschisă a noii culturi idiș, care nu e neapărat bazată pe etnie sau religie. Noua cultură idiș, cel puțin în modul în care s-a dezvoltat din anii 1970, e deschisă nu doar creatorilor și practicanților evrei, ci și celor non-evrei. Deci este o cultură post-vernaculară, o cultură creată de oameni care deseori învață limba idiș de la zero și care vin cu diverse bagaje și parcursuri de viață. Esența stă în limbă, cultură și istorie, și nu în puterea unei autenticități ce derivă din identitatea cu care te naști.

În ceea ce privește Rusia, din păcate, limba idiș nu se mai vorbește așa mult de la moartea generației pentru care aceasta era limba maternă. Liniștea limbii idiș în Rusia e legată atât de rezultatul Holocaustului cât și de programele de stat pentru asimilarea evreilor sovietici, pentru care școlile primare și secundare cu predare în limba idiș au fost închise în anii 1940 și nu au mai fost redeschise.

 

Care este legătura ta cu limba idiș? Ai crescut în apropierea acestei limbi?

Da, cei patru bunici ai mei au fost evrei și vorbitori nativi de idiș, limbă pe care o vorbeau acasă. Rusa era a doua lor limbă, în care făceau des greșeli de gramatică. Bunicii mei au venit în Moscova din Ucraina chiar înainte să înceapă războiul, iar părinții mei s-au născut la Moscova. Am fost cel mai apropiat de bunicii din partea mamei, și îmi aduc aminte că vorbeau idiș între ei și treceau pe rusă pentru a vorbi cu noi, nepoții, sau cu părinții mei. Astfel că, în casa noastră, limba idiș era în viață până în 1978 când a murit bunicul. Apoi, prin 1982, am rugat-o pe bunica să mă învețe și pe mine idiș, spre nemulțumirea tatei, căruia i se părea o pierdere de vreme și un lucru deloc practic pentru un băiat sovietic al anilor 1980. Însă bunica m-a învățat puțin idiș în vara aceea, cu toate că nu am ajuns foarte departe. Când am ajuns în New York, am mers la câteva cursuri formale de idiș.

 

Înainte să-ți citesc manifestul, trăiam cu impresia că limba idiș e moartă și îngropată în Europa de Est: m-am înșelat?

Nu, limba idiș e vie. Există o populație de evrei ortodocși care vorbesc idiș în Statele Unite, Marea Britanie și Israel. Și există o mișcare culturală seculară New Yiddish care e în floare în toată lumea, mai ales în domeniul muzicii și teatrului. Aceștia sunt idișiștii care luptă pentru o continuare a limbii idiș ca mediu de producție culturală, dar mai ales ca limbă de uz zilnic.

Este adevărat că numărul de vorbitori de idiș, mai ales vorbitori nativi evrei seculari, rămâne mic în comparație cu populația antebelică. Desigur, majoritatea vorbitorilor de idiș din Europa de Est au fost uciși în Holocaust. Însă limba idiș nu a murit niciodată. A migrat și s-a transformat. Este o limbă vie. Este foarte încăpățânată, hotărâtă să rămână în viață.

 

Traducere de Rareș Grozea





Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *