Dezbateri

Datul în spectacol – Suplimentul de cultură


Cei care organizează evenimente internaționale de amploare, mai ales în sfera artelor spectacolului, știu că, indiferent cât de aplicat ești, oricât te străduiești să anticipezi eventuale probleme și oricât de pregătit ești pentru ele, de fiecare dată realitatea și căile sale încurcate te pun măcar de câteva ori în dificultate.

Cu atât mai mult în pandemie, când bulversarea e încă și mai mare decât de obicei, lipsa de predictibilitate e axiomatică, iar contextele neașteptate apar la fiecare 14 zile, odată cu reevaluarea situ­a­ției medicale. Sunt elemente obiective, necontrolabile, pe care poți doar să le constați și, mobilizând energii, să le gestionezi în favoarea evenimentului. Mă gândesc zilnic „ce să facem dacă…“ sau „cum vom proceda în caz că…“, sau „ce alternativă să…“ Tactica e „văzând și făcând“.

Cele mai năprasnice lovituri sunt cele ce vin din partea unor camarazi profesionali de la care nu te așteptai să te lase baltă. Asta după ce ați stabilit totul la detaliu, contractele sunt în prag să se sem­neze și, deodată, se transmite că „stai să vezi…“, că „de fapt…“, că „eu vreau, dar ceilalți…“ și alte scuze din gamă. Cu pandemie sau fără, o promisiune e o promisiune și nu trebuie încălcată decât, desigur, în situații de forță majoră. Pățania la care mă refer nu intră nici pe departe în categoria forță majoră.

 

Partenerii de nădejde se cunosc la greu

 

Dar nu ai ce face decât să constați că, din păcate, gentlemen agreement-ul, care funcționează ire­proșabil în culturi unde cuvântul dat și o strângere de mână sunt la fel de puternice precum un contract scris, în România nu ține. Înghiți cu noduri gălușca, înveți ce se poate din ea, apoi te dai pes­te cap să imaginezi o soluție salvatoare. Finalmente, o găsești, dar cu risipă de energie și cu dezamăgiri personale. Pentru mine, partenerii de nădejde se cunosc la greu. Din fericire, lista suporterilor e considerabilă.

În contrapondere, am avut și surprize foarte plăcute. Persoane și companii cărora nu le-am cerut sprijinul ori pe care le-am sunat pentru alte chestiuni s-au oferit să întindă o mână de ajutor Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr 2020. Propunând ei cu ce anume se pot im­plica. Și s-au implicat substanțial.

În fiecare an, dar absolut în fiecare an, a fost măcar cineva dintre invitați care a plecat cu cheia de la hotel în buzunar sau în geantă. Reflexul de a o așeza într-un loc sigur după ce încuiau ușa e ex­plicația gestului. Un gest nostim în esență, pentru că, de regulă, cheilor tradiționale le sunt atașate brelocuri de câteva zeci spre sute de grame. Ca să le găsești mai ușor! Și totuși… Hotelurile care au sistem cu cartelă magnetică au scăpat de acest risc, dar adesea apare o altă problemă: demagnetizarea. E din cauza telefoanelor mobile, dacă stau prea apropiate de carduri, dar cineva mi-a zis că, dată freci puțin banda de o haină, ai șanse să-și revină. Dacă nu, atunci trebuie musai să cobori la recepție, pentru remediere.

 

Spectatorul nostru numărul 1

 

O întâmplare a făcut să descopăr și anul acesta cine a fost „spectatorul numărul 1“, persoana care a cumpărat primele bilete la spectacolele FITPTI. E un fan al evenimentului nostru, îl urmărește de mulți ani și îl sprijină prin achi­ziționarea de bilete și prin diseminarea infor­mațiilor despre el. Mă bucur mult că nu tuturor li s-au schimbat comportamentele de consum cultural în perioada de suspendare a activității live. Nu a fost un timp foarte îndelungat, vorbim despre câteva luni (mă abțin să fac pro­feții în privința a ce urmează să vină/ fie în următoarele anotimpuri), dar refugiul culturii vii în online a avut și va avea efecte.

În numele legăturii cu publicul, gratuitatea a fost cuvântul de ordine. Au curs în realitatea virtuală milioane de terabiți către ecranele receptoare. Mutarea ma­jorității activităților în online, graba cu care a trebuit să găsim formule de adaptare (practic pes­te noapte) au condus relativ rapid la saturație. Nu a fost vreme de adap­tare a conținuturilor, nici de reflectare la capacitatea de procesare a publicului, a posibilităților de a se reseta din mers pentru livrările electronice a ceea ce este, structural, cultură vie.

Sistemul pay-per-view nu cred să facă încasări fulminante, iar spectatorul digital, obișnuit cu confortul său domestic și grijuliu la regulile epidemiologice de evitare a aglomerărilor, s-ar putea să aibă ceva ezitări în privința revenirii în săli. Răcorirea vremii îl va reorienta spre incintele teatrale, reamenajate după reguli de dis­tanțare și limitate la maximum 50 la sută din capacitatea de primire. Așa că spectatorul nostru numărul 1 va fi răsfățat cu un premiu, ca să se simtă special, așa cum merită.









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *