Dezbateri

Datul în spectacol – Suplimentul de cultură


Un util exercițiu de revenire la abilitățile actoricești puse pe pauză de pandemia cu noul Coronavirus este cea mai re­centă premieră a Teatrului Național „Lucian Blaga“ din Cluj, Cartoforii de N.V. Gogol (tradu­cere Nicolae Iliescu). Am vizio­nat online acest inspirat recurs la potențialul comediei de tip clasic, într-o versiune preîn­re­gistrată, cu o editare care ajută în receptare spectatorul aflat fizic cine știe prin ce colț de țară cu acces la internet.

De proiectul scenic s-a ocupat actorul Ionuț Caras, membru al trupei de la Național și dascăl la Fa­cultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai, animator și al altor inițiative atrăgătoare, precum „Texte bune în lo­curi nebune“. Caras a lucrat cu o distribuție de calibru, interpreți diverși ca tipologie și generație, conform personae dramatis toți bărbați (căci dramaturgia universală e cam nedreaptă cu actrițele, știu, din motive de natură istorică): Mihai-Florian Nițu, Matei Rotaru, Miron Maxim, Cosmin Stănilă, Cristian Grosu, Petre Băcioiu, Cornel Răileanu, Radu Dogaru, Ruslan Bârlea. Din fericire, coordonatorul artistic a avut în­țelepciunea de a nu juca, rezistând tentației, știind cât de riscant e să fii și regizor și interpret în același timp. Ingenios, acesta a distribuit-o pe minunata Irina Wintze într-un rol secundar mut, partitură cu care actrița face o creație remarcabilă din toate punctele de vedere: în travesti, camuflată sub o mască facială cu nas proeminent și chelie avansată, cu postură și un ritm ce denotă vârsta înaintată a perso­najului. Dacă nu citești numele din distribuție, nici nu-ți dai seama că sub ambalajul teatral se află o interpretă.

 

Își dezvăluie codița

 

Dintotdeauna m-au fascinat rolurile secundare și episodice bine făcute. Sigur că partiturile cu zeci de pagini de vorbe care reclamă prezența îndelungată în prim-planul scenei sunt visate de toți din breaslă. Însă adevărata probă a actoriei e să faci un rol mare dintr-o partitură cu puține cuvinte sau, în cazul de față, fără. Măiestria actriței e irezistibilă, te face să o cauți cu privirea, să vezi ce face, cum se înscrie natural în abundența de replici și de acțiune a celorlalți. Ușor cocoșată, târâ­indu-și picioarele într-un ralanti unitar ca tempo, pe trasee bine marcate prin elemente de decor, intrând, ieșind, trecând printre celelalte personaje fără să le încurce, oferindu-le acțiuni de sprijin, atrage atenția prin prezența justificată și lipsa de ostentație, făcându-și de lucru din plimbatul și curățarea unei tăvi, din traversarea perimetrului de joc, din căratul unui bagaj și aranjatul unui raft cu obiecte în dezordine ori din lustruirea unui craniu. Te și întrebi cine poate fi eroul acesta bizar? Pare un sluj­baș al hanului, însă abia la final își dezvăluie codița, învârtind-o pe degete spre a fi limpede cărei identități îi e asociat: demonul care-i bântuie pe împăti­miții de jocuri de noroc!

Într-un ansamblu atât de realist precum e piesa, Irina Wintze reușește să încapsuleze în tăcerile-i expresive, în felul în care privește cu subînțeles ce se petrece, în micile gesturi pe care le face, o simbolistică ce atinge apogeul prin ștergerea craniului, indiciu premonitoriu al unei noi victime a viciului. Și prin așeza­rea, alături de alte obiecte similare amintind de cazuri precedente, a geamantanului cu care a venit cel mai recent dintre înșe­lați. Are și o recuzită asociată acelorași semnificații subtil-ironice: o secure mică, un crucifix, briciul cu care îl rade pe protagonist, anunțând în subtext ce urmează să i se întâmple. Am urmărit-o cum îi secondează în ecou tăcut pe colegii din scenă, cum le preia și amplifică spusele prin comentariu corporal. Întregul ei joc este construcția unui extratext care îmbogățește spectacolul prin­tr-o remarcabilă compoziție ce îmbină provocarea deghizării de gen cu aceea a vârstei avansate și a non-verbalului.

 

Potențialul divers și consistent al trupei clujene

 

Înșelătorul înșelat, un motiv cu vechime în arta umorului teatral, și-a dezvoltat scenic resursele în abordarea imaginată de Ionuț Ca­ras. Care nu și-a propus nici reinventare, nici vreo revoluție estetică, a dorit un spectacol cu largă adresabilitate de public, pe o temă încă actuală, a pasiunii necontrolate a jocurilor de noroc care-ți ruinează viața. Patima, lipsa de scrupule, înscenarea sub forma „teatrului în teatru“ nasc un șir de surprize înlănțuite logic de condeiul clasicului rus. Căruia i se face reverență nu doar prin fidelitatea față de text, ci și prin evocare vizuală, un portret plasat pe un perete al decorului (scenografie de Zsófia Gábor), evidențiat prin spoturi, prin adresare directă în momente cheie și, simetric, printr-un nas în basorelief cu rost de citare culturală. Intertextualități mai există, se aude „mantaua“, „jurnalul unui nebun“, „suflete moarte“, chiar un cehovian „la Moscova, la Moscova, la Moscova“.

Sursele redutabile ale comicului provin din dramaturgie (strategii de păcălire ajustate din mers, deghizări, alianțe, trișori care se vânează reciproc, peștele mare care-l înghite pe cel mai mic), dar i se adaugă la scenă accente suplimentare. Pentru autenticitate, actorii au deprins trucuri cu cărțile de joc, amestecându-le spectaculos, fac gaguri, evidențiază pere­nități tematice (corupția funcționarilor, șarlatania, banul ca ochi al dracului etc.).

O să gândiți că sunt partizană scriind atât de mult despre Irina Wintze, dar dacă vedeți spectacolul o să înțelegeți mai bine ce zic. E disponibil online, căci în acest moment Clujul are încă sălile de spectacole și concerte închise publicului. Despre componenta masculină a distri­buției o să spun că reatestă po­tențialul divers și consistent al trupei clujene. Func­ționează ca ansamblu, căci și-au slujit ca la carte (cea din biblioteca teatrului, nu cea de la poker) personajele. Un spectacol de văzut!









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *