Dezbateri

Datul în spectacol – Suplimentul de cultură


O colegă de breaslă, bună cunoscătoare a limbii ruse, a postat pe rețelele de socializare o informație cutremurătoare.

La Teatrul de Artă din Moscova, în timpul unei reprezentații de săptămâna trecută, în secvența când mașina de zăpadă ar fi trebuit să lanseze de sus fulgi mari și albi, pentru sporirea efectului de final, a lansat în schimb cuie! Din fericire, protagonista, Sophia Ernst, soția directorului unui important canal de televiziune rusesc, nu a pățit nimic, dar echipaje de la ambulanță și poliție au venit ra­pid pentru a acorda prim-ajutor și a cerceta întâmplarea. Până la finalizarea anchetării incidentului și comunicarea oficială a con­cluziilor bazate pe probe, spe­culațiile au mers pe ideea unor adversari ai soțului actriței care ar fi dorit să îi transmită acestuia un avertisment.

Incidentul, îngrozitor în toate detaliile, mi-a readus în minte obișnuințe altădată destul de frecvente în variantele lor nevinovate. Odinioară actorii își făceau poante între ei, la cabine, în culise, adică lipeau recuzita colegilor de distribuție cu clei, le stricau fermoarul rochiei sau slăbeau in­tenționat cusăturile, pur și simplu pentru a-i pune în situații complicate și a urmări cum reac­ționează în văzul spectatorilor când, de pildă, paletele evantaiului nu se mai deschideau ori sabia cu care trebuia să se dueleze nu mai ieșea din teacă.

Privite din afară, ele pot pă­rea gesturi copilăroase prin amuzamentul pe care-l declanșează în echipă, dar pe fond sunt puțin răutăcioase și, mai grav, pot avea efecte nefaste. Din fericire, cabinierele care au în fișa postului tocmai starea bună a costumelor și a recuzitei se îngrijesc prin verificare ca elementele unui spectacol să fie acolo și așa cum trebuie. Tot ele sunt gata să intervină în timpul reprezentației dacă accidental survine vreun incident, cosând rapid un nasture, un tiv, înlocuind un obiect scenic cu funcționare viciată, fără ca publicul să sesizeze.

 

Excepțiile nesănătoase se cer descurajate

 

Stăpânirea de sine a actorului, capacitatea lui de a improviza sunt paleative. În prezent, disciplina profesională și obligațiile care rezultă constituie un cod nescris asupra căruia se insistă încă din anii de studiu, așa că practicile nesănătoase ambalate în straie de glumă inocentă sunt pe cale de dispariție în cea mai mare parte a lumii. Iată, însă, că uneori, pasiunea exacerbată atinge forme aberante. Iar excepțiile nesănătoase se cer descurajate prin dezvăluire și sancționare imediată.

În această idee, mi-am amintit de ancheta jurnalistică a „The New York Times“ de acum câțiva ani, în 2013, care relata cu mărturii și argumente că la un alt așezământ canonic, Bolșoi, se dezvoltase o mini-industrie profitabilă care exploata dorința de celebritate cu orice preț. Era cam în perioada când directorul artistic al baletului moscovit fusese atacat în stradă, aruncându-i-se în față acid! O situație cu resorturi înclinând spre patologic, care a șocat comunitatea artistică in­ter­națională. Documentarul Bolshoi Babylon (2015) vorbește chiar despre asta.

La Bolșoi funcționa de ani de zile impecabil și cu binecuvântarea direcțiunii o afacere subterană de gestionare a aplauzelor. Roman Abramov era șeful unei rețele care fructifica pecuniar nevoia de adorație a balerinilor și de performanță publică a managerului. Abramov lua legătura cu prim-soliștii trupei, de regulă prin intermediul mamelor, și, în schimbul unor beneficii, așeza strategic în sală femei de vârstă mijlocie cu misiunea să declan­șeze ropote de aplauze în momente convenite anterior. Pentru secolul XXI e o bizarerie, dar aplaudatul controlat era o modă occidentală până pe la începutul secolului XX, dispărută pe măsură ce publicul a evoluat și nu mai poate fi păcălit astfel.

 

Un fan al artelor spectacolului

 

Ancheta ziarului american evi­denția motivele lui Abramov și ale celor de la Bolșoi: aviditatea de succes comensurat prin amploarea aplauzelor; răgazul de câteva secunde suplimentare pentru un respiro util evoluției în secvențe ulterioare, mai solicitante; alterarea stării de concentrare a unui concurent. O tuse puternică, prelungită, lansată pe un fond de liniște sau de intensitate afectivă, închiderea ori deschiderea zgomotoasă a poșetei, o monedă căzută pe o suprafață rezonantă, un râs zgomotos devin perturbatoare fără antidot.

Gazeta de peste ocean documenta o cutumă de joasă factură, care nu are nimic în comun cu valoarea și cu standardele critice. Rolul lui Abramov era să „administreze aplauzele și ovațiile pe baza unui acord secret cu balerinii, folosind rețeaua care lucrează pentru el, dispersată în sală în locuri cheie. Colaboratorii acceptă și profită din plin – pe de o parte din pasiune, pe de altă parte pentru bani, iar acest comerț cu aplauzele are deja o istorie de ani întregi; ocazional, afacerea poate lua forme urâte, de răzbunare“, scria publicația americană.

Culmea e că Abramov era cunoscut de multă lume din sfera artistică moscovită, care, foarte probabil, apelase la serviciile lui neortodoxe. Ba era chiar respectat, susține autoarea articolului, la antract fiind salutat reveren­țios de mulți dintre spectatori. Alții decât „angajații“ săi! Abramov e un fan al artelor spectacolului. Conform propriilor declarații, anual asistă la peste 300 de re­prezentații, adică aproape zilnic. O medie pe care nu o ating nici măcar criticii teatrali. Prin re­țeaua sa de influenceri, el beneficia de circa 28-30 de bilete de favoare la fiecare spectacol „comisionat“ astfel. Se pare că businessul era și pe placul instituțiilor respective, care-și augmentau reușitele și prin densitatea bătutului din palme și frenezia bravo-urilor. Întreprinzătorul rus miza pe elementul de contagiune tipic psihologiei mulțimilor, la care, când ne aflăm în fotoliile de spectatori e bine să avem grijă. Ca să evităm manipularea colectivă și să menținem aplauzele în rostul lor firesc.









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *