Dezbateri

Datul în spectacol – Suplimentul de cultură


Cristi Juncu a montat Hoții/ This Lime Tree Bower de Conor McPherson în 2009, la Teatru 74, o companie independentă din Tg.-Mureș. Textul de cameră al autorului irlandez cu o remarcabilă activitate teatrală și cinematografică l-a inspirat pe regizorul român care l-a și tradus, preferând, în mod justificat, un titlu mai relevant pentru publicul autohton decât versul din Coleridge pe care l-a utilizat McPherson.

Punerea în scenă a fost adecvat minimalistă, pe de o parte, întrucât este impusă dramaturgic, pe de altă parte, deoarece spațiul cochet al companiei mureșene a cerut-o. Creația a fost un succes, a ajuns și în programul Festivalului Național de Teatru din 2010 (îmi amintesc ediția aceea unde l-am descoperit pe Romeo Castellucci, selecționerul Cristina Modreanu aducând, printre altele în sec­țiunea internațională, Hei, Girl!, provocând o binevenită zdruncinătură percepțiilor performative de la noi). Revenind la Hoții, spectacolul n-a fost lipsit de peripeții. În cariera lui de la Teatru 74 a declanșat un mic scandal la Plo­iești, unde, jucat în turneu în preajma zilei de 8 Martie în fața unei săli pline de doamne de toate vârstele, a fost acuzat pe nedrept de vulgaritate și dezavuat de comunitatea locală prahoveană.

 

Abordări complementare într-un ton relaxat

 

Cristi Juncu l-a reluat recent pe scena Studio a Teatrului Național din Tg.-Mureș, Compania „Liviu Rebreanu“, înlocuind unul din actorii distribuiți inițial. I-a păstrat pe Marius Turdeanu și Theo Marton, cărora li s-a alăturat Cristian Iorga. Creația a fost livrată publicului la mijloc de decembrie, prin live streaming. Tipul acesta de spectacol se potrivește de minune pentru difuzarea online, o însușire pozitivă care se adaugă multor altora, precum știința regizorului de-a alege, de-a pune în valoare un text și de a scoate la iveală tot ce au mai bun actorii în lumina reflectoarelor.

Piesa lui Conor McPherson e dramaturgie narativă de cea mai bună calitate. Irlandezul constru­iește oameni și micro-comunități dintr-o ficțiune povestită de personaje. Sunt trei bărbați tineri – Joe (17 ani, elev), Frank, fratele lui (20 și ceva de ani, lucrează la pubul familiei), și Ray (30 și ceva, profesor la universitate) dintr-o localitate în care timpul pare încremenit. Unghiul relatării este de grassroots, de viață fără perspective prea luminoase. Toată lumea aceasta se naște și capătă puls din urzeala și firele țesute prin storytelling, din intervențiile încrucișate ale vajnicului trio de povestitori, care stau pe scaune și ne relatează elementele necesare pentru reconstituirea imaginarului dramaturgic.

Rețeaua teatrală de legături aparent banale prinde contururi prin extraordinara pricepere a autorului de a grada, de a face lucrurile să fie acroșante, de a întrerupe temporar acolo și atât cât e necesar pentru a ne menține curiozitatea vie, de a ne transforma în coechipieri tăcuți, dar implicați ai faptelor evocate scenic, de a pregăti surprize. Ghemul istoriilor relatate se deapănă prin predarea firului între Joe, Franck, Ray, prin abordări complementare, într-un ton relaxat, de șuetă, cu umor implicit, cam amărui, într-un limbaj colocvial, cu o filosofie de existență simplă. E mult testosteron, alcool, cărți, biblioteci, pariuri, datorii, putere, dominare, într-un echilibru compozițional fără cusur.

 

Actori de calibru, foarte diferiți

 

Cristi Juncu, râvnit de toate trupele teatrale de la noi tocmai din motivul care urmează, a edificat o relație invizibilă, dar foarte puternică între protagoniști, conexiunea aceasta specială fiind unul dintre pilonii reușitei. Actorii pe care i-a ales sunt de calibru, foarte diferiți, la fel ca inșii pe care îi întruchipează, dar îi aduce la unison, așa că e o mare bucurie să te uiți la Hoții de la Tg.-Mureș. În ordinea intervențiilor, Cristian Iorga (Joe) e adolescentul încă naiv, care își caută drumul spre tagma băr­baților adevărați pe care-i vede în jur și care învață că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par în pri­mă instanță. Știe cum să drămuiască intensitatea dramatică a cuvintelor, cum să-i asculte pe cei­lalți, cum să armeze o pauză.

Apropo de pauze, fiecare continuă să joace și în fazele fără text: preia prin mici reacții spusele ce­lui ce are cuvântul – gestualitate, mimică –, gestionează estetic li­niștea propriilor intervale. Marius Turdeanu (Frank) excelează în a juca nonverbal, atunci când monologul e al altuia. Urmărește, însoțește spusele celorlalți prin corporalitate, postură, o grimasă discretă, un mic gest, o privire expresivă, un zâmbet bine dozat. Când cuvântul îi aparține, arată cât de bine îl stăpânește, cum îi amorsează înțelesurile, trimițân­du-l spre spectator încărcat de toată emoționalitatea ce-i poate fi ata­șată interpretativ. Theo Marton (Ray) e expert în arta spunerii, e reținut, încărcând vorbele cu un aer ușor metafizic chiar și când se referă la chestiuni triviale. Are un stil bine stăpânit, inclusiv când zice povești aluvionare.

Filmată cu o cameră fixă, într-un plan general, varianta online e una dintre cele mai agreabile de privit din multele pe care le-am urmărit în pandemie. Formatul scenic o avantajează, ai senzația că te afli față în față cu artiștii, anihilează ecranul. Actori și privitori suntem împreună în același timp, doar că în locuri diferite. Scena e animată în timp real, numai fotoliile sălii s-au dispersat acasă la fiecare privitor. O încântare acest spectacol, vi-l recomand!









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *