Dezbateri

Datul în spectacol


Toți cei care suntem familiarizați cu mersul la teatru știm că istoriile jucate la rampă sunt convenții artistice. Că nimeni nu se îndrăgostește, ceartă, bucură sau întristează de-adevăratelea acolo, în aria luminată de reflectoare. Că, oricât de mult și de bine ne fac artiștii să credem prin arta lor interpretativă că poveștile din cutia magică sunt reale, suntem conștienți că totul e o frumoasă iluzie. Și, ca în orice spațiu al mirajelor, și teatrul e un amestec subtil de vizibil și de ascuns, exercitând un magnetism explicabil prin profunda noastră poftă de visare care ne readuce în sala de spectacole.

Ceea ce văd spectatorii stând așe­zați comod în fotoliile căp­tușite e doar o parte a unei impresionante mașinării alimentate de ima­ginația artiștilor și a tehnicienilor. Priceperea acestora din urmă și dedicarea lor e esențială în ori­ce proiect pregătit pentru marea întâlnire cu publicul. Tehnicul de scenă își începe treaba cu multe ore înainte de a ajunge actorii la cabine și de a începe ritualul transformării în personaj. Decorurile trebuie instalate, luminile și sunetul reglate, recuzita așe­zată la locul ei și verificată.

Culisele sunt teritorii invizibile ale cutiei cu minuni care e teatrul. Acolo stau la îndemână elemente scenografice necesare schimbărilor de situație dramatică și, obligatoriu nevăzuți pentru public, mânuitorii de decor, sufleurul și recuziterele. Musai cu toții costumați în negru, pentru a nu interfera cu vreo rază de lumină din timpul reprezentației. Responsabilii de lumini și sunet se află în studiouri amenajate în spatele sălii, prevăzute cu ferestre largi, pentru a le asigura unghiul de ansamblu. Sisteme video și audio de circuit interior îi conectează cu colegii din părțile camuflate ale rampei, pentru o comunicare eficientă.

 

O mică platformă decupată în scândura scenei

 

În arta teatrului nu e ca în lumea magicienilor, cu taine ținute la secret și revelate doar în cercuri de inițiați. Secretele meseriilor scenice sunt de mai amplă circulație, iar dezvăluirea lor nu contravine confidențialității profesionale. Dimpotrivă, ne face să înțelegem mai bine articulațiile unei arte străvechi care continuă să fascineze. Studierea lor se face sistematic, în școlile unde aspiranții la glorie își cultivă calitățile de histrioni prin deprindere și exersare.

Delimitată spațial prin de­mar­cații clare, de tipul rampă, cortină, arlechini, etc., scena devine perimetrul unde ficțiunea capătă tridimensionalitate grație creativității artistice. Și grație unor mecanisme care îi ajută pe actori, când e necesar, inclusiv să dispară. Una dintre modalitățile tradiționale de a face un personaj nevăzut este trapa. Cele mai mul­te teatre care funcționează în edificii de patrimoniu au asemenea dispozitive amplasate în po­dea, nesesizabile pentru spectatori. Trapa e o mică platformă decupată în scândura scenei, prevăzută cu o instalație în zona de dedesubt care poate coborî și ur­ca până la un anumit nivel. Adâncimea variază, dar e minimum obligatoriu să permită artistului să se facă nevăzut într-un moment al reprezentației, eventual, însoțit de un nor de fum sau de o scădere a intensității luminii. La fel de bine, interpretul poate să apară în același loc ori în altul, mecanismele mecanice manevrând mica platformă până la elevația podelei. La teatrele cu scene mari, trapele pot fi mai multe și de măsuri variate. Tratatele de scenografie le pomenesc pentru prima oară în secolul al XV-lea, de atunci încoace evoluând în același ritm cu scenotehnica.

 

Instrumentiștii trebuie doar să se audă

 

Cortina de lumini are și ea puterea de a tăinui și de a dezvălui. A fost ideea scenografului ceh Joseph Svoboda realizarea unei benzi cu proiectoare mici și dese alăturate, plasate fie la podea, fie la partea de sus a frontonului. Ea proiectează o cascadă de lumină care maschează totul dincolo de ea. Acest pionier al efectelor teatrale speciale a experimentat-o la Laterna Magika, așe­zământul praghez de care este legat definitiv numele artistului. Svoboda a absolvit arhitectură, dar s-a simțit atras de mediul teatral și a virat către scenografie. Știința de a modela spațiul s-a combinat în chip fericit cu interesul pentru lumină și pentru tehnologia cu aport artistic. Din colaborarea cu oameni de teatru și cu ingineri vizionari a perfectat un sistem pe care l-a botezat efectul Svoboda. Era în 1967, iar instalația numită astăzi cortina de lumini a impresionat prin posibilitatea de a potența invizibilul într-o modalitate aparent atât de simplă.

La spectacolele muzicale sau de operă, instrumentiștii trebuie doar să se audă, nu să se și vadă, acordurile muzicale învăluind sonor ambientul. De altfel, nici un ar avea loc pe scenă, decât dacă ar fi formulă camerală, comprimată, dar prezența lor ar demasca ascunsul. Când e nevoie de întreaga orchestră, aceasta se instalează în fosă. Plasat frontal din motive de acustică pentru artiști și spectatori, ansamblul păstrează cone­xiunea cu soliștii, corul și dansa­torii prin intermediul dirijorului și a baghetei sale. Poziția ușor înălțată îi garantează perspectiva generală, atât asupra scenei, cât și asupra orchestrei, dar nu îl plasează nici prea sus, pentru a nu obtura culoarul de vizibilitate a sălii. Tot ce au de făcut melomanii e să savureze echilibrul dintre explicit și ascuns.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *