Interviuri

„Cuvântul este mult peste imagine“ – Suplimentul de cultură


Valeriu Pantilimon a studiat arta la maturitate, iar în prezent predă educație plastică liceenilor. De-a lungul timpului, a făcut cărți de mână și a contribuit cu desene, ilustrații și reprezentări grafice la diverse volume. În restul timpului, lucrează în micul său atelier din apartamentul bucureștean în care locuiește.

I-am cunoscut o parte dintre lucrări la standul României de la Livre Paris, în martie 2019, conceput de Institutul Cultural Român – spațiul standului era marcat de prezența unor totemuri cu panouri iluminate, care puneau în valoare lucrări de-ale sale, reunite cu această ocazie în expoziția Voi fi mâna gândului tău; în interiorul elementelor au fost sus­pen­date citate din autori români, un soi de expoziție de poezie caligrafică. Tot în cadrul Livre Paris, pe parcursul celor cinci zile de târg, l-am și văzut pe Valeriu Pantilimon lucrând propriu-zis, în timpul unor performace-uri – desene live, caligrafii unice în fața pu­blicului și a invitaților.

Ne-am întâlnit mai târziu la București, la o terasă din Titan, și am stat mult timp de vorbă – culmea, nu numai despre artă, sau despre vizual, ci mult mai mult despre cărți, literatură, cuvinte și litere. În urma dialogului nostru amplu și cald, am rămas cu senzația preg­nantă că Valeriu Pantilimon este unul dintre cei mai discreți, erudiți și pasionali artiști români contemporani. Senzație cu care sper să vă molipsiți și dumneavoastră, după această lectură.

 

Care credeți că este rolul artei astăzi, în contextul acesta, în secolul „dataist“, așa cum spunea Harari?

Am și eu dubii uneori. Cred că arta trebuie să aibă o componentă etică și să spună o poveste frumoasă. Arta nu e bună pentru ceva, nu poți bate cuie cu ea, de exemplu, dar îți dă niște repere care, într-o situație de criză, te temperează, te ajută cumva. Per­manența artei este foarte importantă. Nu totul supra­viețuiește, însă.

 

În lucrările dumneavoastră, acordați o mare atenție literelor. Cum vă raportați la ele?

Personal, cred că cel mai abstract lucru din lume este litera, pentru că este ceva ce se aude, iar eu trebuie să fac să se vadă. Să vezi ceea ce auzi e ca și când ai spune „pipăi ceea ce miros“. E un fel de traducere absolut minunată, dar lucrurile trebuie sedimentate, ca să le spui limpede, clar. Totul este gest. O literă poate să cuprindă în ea frumusețea unui gest. Și mai cred că orice desen, inclusiv cel al unei litere, trebuie să aibă și să spună o poveste. Dacă nu, este o lucrare care plictisește.

 

Care a fost drumul pe care l-ați parcurs pentru a ajunge la arta caligrafiei? Și de unde vine pasiunea aceasta pentru litere, care se observă în toate lucrările dumneavoastră?

După ce am terminat școala, neavând spațiul pe care mi l-aș fi dorit să-l am, cu suprafețe mari, m-am orientat spre caligrafie. Este o cale care îmi place, iar spațiul pe care îl am – atelierul meu este sufrageria apartamentului în care locuiesc, care m-a constrâns la dimensiuni și la tehnici mai drastice, mai simple – este suficient pentru ceea ce presupune chestiunea aceasta.

Pasiunea cred că vine de la plăcerea de a povesti prin desen. Formele care sunt în jurul nostru poartă mesaje, sunt narative, mai puțin literele și numerele, care sunt altceva, sunt niște porți convenționale, abstracte – eu văd cinci degete, dar cinci, fără degete, nu știu ce este; în schimb, pot să văd un pătrat, un ochi sau o pasăre, ele te trimit cu gândul la ceva. Litera a plecat de la o pictogramă care, prin simplificări succesive, a ajuns ceea ce este astăzi, litera fonetică pe care o vedem acum. O poveste minunată – parabola faraonului – spusă așa, foarte succint.

 

Ce instrumente folosiți, de ce aveți nevoie pentru lucrările dumneavoastră?

Când am început, mi-am propus niște instrumente, pentru sensibilitatea lor. O pensulă își poate schimba volumul, poți trage o linie subțire sau o linie groasă; alternând gros-subțire, vertical-orizontal, tremurat-drept, linia poate fi ca un fel de electrocardiogramă, dar nu e niciodată plicticoasă și asta e important. Tipul ăsta de instrument are o flexibilitate. Hârtia răspunde imediat, materia este ingrată, te faultează imediat. Nu poți să corectezi. Da­că energia gestului nu se vede printr-o urmă clară, atunci litera pare greoaie și neinteresantă. Când treci de acest exercițiu repetitiv, smerit, de a face bețișoare și cercuri, descoperi că ai energie, ai urmă, descoperi eleganța literei. Sunt litere care presupun rigoare, de exemplu – litera „I“, banală aparent, dar care îmi place să cred că trebuie să fie ca o coloană de lumină; sau litera „O“, care poate fi teribil de ingrată, pentru că e sinectică, e ca zero, nimic, ai fi tentat să faci un cerc perfect, dar ar fi plicticos, așa că trebuie să-i gă­sești ceva nou, iar asta depinde de contextul în care apare ea, căci nu e singură, e un sunet între sunete, o țesătură între țesături. Poate deveni personaj. Trebuie să-ți gă­sești calea, să spui povestea ta prin literele pe care le desenezi, iar asta nu se poate fără exercițiu. Dacă te împotmolești, și instrumentul, și hârtia sunt dușmanii tăi, te acaparează. Cunosc persoane care iubesc caligrafia și fac litere foarte frumoase, dar foarte greu le iese să pună literele astea împreună, ele sunt ca o defilare, dar împre­ună sunt mai mult ca niște străini. Îmi place să cred că eu am făcut un pas mai departe.

Dacă te lași sedus de instrument, el devine elementul principal. În textele pe care le-am făcut, mi-am dat seama că, la suprafața pe care trebuie s-o compun acolo, nu ar fi necesară grosimea instrumentului pe care îl am. De aceea de obicei îmi fac singur instrumentele. Îți trebuie o formă care se înscrie în întreg. Artizanal, așa. Cu cât instrumentul este mai simplu, cu atât ai o mai mare libertate de lucru. Pensula ar fi ideală, dacă ar avea rigoare, rigoarea pe care o presupune litera. Și atunci schimb instrumentul. Eu lucrez cu tot felul de bețișoare, în funcție de înălțimea literei – înălțimea literei trebuie să fie un multiplu de lățimea ei, un raport absolut firesc. Și asta vezi exersând, făcând și văzând ce funcționează și ce nu.

 

Din cum vorbiți, pare să aveți o relație apropiată cu literele…

Sună stupid să spun asta, dar eu vorbesc cu literele, iar ele mă mai și ajută din când în când.

 

E vreo literă care vă place mai mult?

Sunt absolut convins că fiecare dintre noi avem o literă preferată, fie că o conștientizăm sau nu. Mie îmi place litera „R“, pentru că este și acoladă, și verticală, și are și reverența aceasta a piciorului.

 

Prima mea întâlnire cu lucrările dumneavoastră a fost la standul României de la Livre Paris, în martie 2019, unde ați avut o expoziție superbissimă, Voi fi mâna gândului tău, de care îmi amintesc că a fost în centrul atenției. Cum a ajuns expoziția aceea să capete contur? Care e povestea ei?

Toate lucrările s-au așezat în timp, într-un rastel, nu am simțit că le fac cu vreun efort, au fost firești. Sentimentul era că cineva mi-a dictat ceva, niște texte, iar eu am executat. Și încă-mi place ce a ieșit, atunci când le frunzăresc, mă bucur de ele, nu mă plictisesc, încă sunt proaspete.

 

Cât timp a durat să adunați toate lucrările acelea? Și cum și-au primit numele?

Nu știu, mi-e greu să estimez, mult timp. Practic, de când am terminat școala. Și le-am grupat de la început pe teme literare: citeam o carte care îmi plăcea – să zicem Maestrul și Margareta, o recitesc periodic (în paranteză fie spus, e interesant să ai un grup de prieteni cu care să reciți fragmente din cărțile care-ți plac) – și extrăgeam un subiect din ea, pe care îl de­senam. Apoi, am luat punctual ce înseamnă morfosintaxa unui text: un text este un dreptunghi; și de­senam un dreptunghi și încercam tot felul de texturi, cu tot soiul de litere, făceam o compoziție, exact cum ai face o casă, cuvintele au o structură dintr-aceasta și, luate împreună, se așază ca și cum ai pune o pânză din text, o pânză de citit. Iar lucrul ăsta pleca tot de la teme pe care mi le dădeam singur. Ăsta a fost primul pas, cel în care căutam texturi. Iar după aceea litera, prin asumare, devenea un personaj.

Când am vrut să arăt lucrările astea, m-am gândit că numele lor ar putea fi „mâna gândului meu“, căci gândul nu poate să apară așa, pur și simplu, din mine, trebuie să fie un vehicul care să-l ducă pe suport. De aici „Voi fi mâ­na gândului tău“.

 

Lucrările acelea conțineau citate din Cioran, Gherasim Luca, Mircea Eliade, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, dar și din operele unor scriitoare contemporane precum Gabriela Adameșteanu și Ioana Pârvulescu. Sunt foarte curioasă, cum ați selectat autorii și citatele? Mi se pare foarte spinos să alegi ceva… reprezentativ, să spunem.

De-a lungul timpului, îmi notasem citatele care-mi plăceau mie, am făcut multe lucrări și așa am ajuns să trimit mai multe propuneri din ceea ce deja aveam – de exemplu, mie îmi place foarte mult Ion Barbu, aveam ceva ce mie mi se pare printre cele mai bune lucrări de-ale mele cu poezia lui. Selecția a fost făcută de George Banu și de Matei Vișniec, de la Paris, în funcție de numele de autori care sunt cunoscute și acolo și, da, trebuia să fie și ceva reprezentativ pentru România. Apoi, doamna Simona Brânzaru a făcut traducerea citatelor în limba franceză.

Suplimentar, trebuia să scriu și niște coloane de text, pentru de­signul gândit de arhitecta Andreea Macău, niște panouri luminoase în stand, care era un soi de coroană a României. S-a ales ce era compatibil cu spațiul și cu viziunea, eu am făcut mult mai multe.

Atunci mi-am pus problema asta: cum trebuie să fie un corp de literă pentru un autor care este foarte plastic și te trimite uneori la lucruri care poate să fie exprimate prin morfosintaxa despre care vorbeam puțin mai devreme, dar în același timp, trebuia să fie vizibil, să atragă atenția asupra standului respectiv. Ca să faci o literă caligrafică, trebuie doar să ai răbdare și bunăvoință. Și copiii scriu frumos, de exemplu. Din păcate, scrierea frumoasă a fost mult prea mult folosită în scopuri publicitare, în cele mai multe cazuri a devenit kitsch. Așa că m-am gândit că nu litera e foarte importantă, ci faptul că acolo este o coloană de text, ca și când ai vorbi despre cupola unei construcții, și nu am vrut să fac o literă caligrafiată, ci pur și simplu o structură verticală, colonară, care să se poată citi.

Celelalte desene expuse mi le propusesem de mai demult. Le-am tot reluat și re-reluat. Forma cu mâna care salută, de exemplu, cuprindea texte de Ion Barbu și de Nichita Stănescu. Dacă ar fi să spui că poezia aceea are o formă, eu o simt așa, poți să pui mâna pe ea, să o pipăi. I-am salutat pe autori, într-un fel. Iar filacterele au o chestie foarte frumoasă: din gura personajului, iese o panglică care spune ce zice personajul. Îmi place să cred că lucrul acesta s-ar putea dezvolta: eu simt portretele acestea de mari dimensiuni, ca niște uriași, și mâinile la fel.

 

Expoziția de la Livre Paris nu este prima dumneavoastră „oprire“ în teritoriul literelor, al cărților. Ați făcut și cărți-obiect, cărți de mână, ați contribuit și cu desene, ilustrații și reprezentări grafice la volume precum Împărțit la doi, de Simona Tache (Crater, 1999), Poeme, de Constantin Călin (Monitorul Oficial, 2017) sau TU și alte întâmplări gata de a fi trăite, de Alexandru Pleșcan (Cartea Românească, 2017). Ce au în comun, pentru dumneavoastră, arta vizuală și literatura?

Plăcerea de a face o traducere de la cuvânt la imagine. Cuvântul este mult peste imagine, cred asta sincer, pentru că este mult mai bogat, are mult mai multe sensuri, are volum, are spațiu, pe când o imagine te limitează inevitabil la un contur, la o suprafață. Prima plăcere pe care o ai ca ilustrator este că fiecare cuvânt îți dă imediat o poveste. Sunt cuvinte care sunt ghidușe, altele sunt picante, unele sunt leneșe, fiecare are o formă senzorială, dincolo de semnul ei punctual.

 

Ce anume vă apropie de cărți?

Cred că poveștile. Desenându-le, îmi place să cred că le continui.

 

Aveți o carte sau vreun autor – în afară de deja menționatul Bulgakov – la care vă reîntoarceți periodic?

Recitesc cu plăcere un autor sârb pe care l-am descoperit relativ de curând, Milorad Pavić, care mi se pare absolut extraordinar. Fiecare proză, fiecare capitol are un anumit parfum – și sunt convins că asta a vrut să facă.

Și-mi place și Ovidiu Verdeș.

Am vrut la un moment dat să fac ilustrația Levantului lui Mircea Cărtărescu, versiunea în versuri, aveam și un caiet cu exerciții de caligrafie – care a rămas așa, în lucru, poate reiau odată.

 

Care citat folosit în expoziția de la Livre Paris credeți că vă descrie cel mai bine ca artist?

Cel al lui Tristan Tzara, un text foarte poetic, profund, sensibil, în care e vorba despre cum ne reprezentăm pe noi.










Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *