Dezbateri

Culegătorul de harfe


Cel mai recent în limba română, cartea Bătrânul și marea (tradu­cere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo) a fost publicată la editura Polirom în 2007 (și republicată în 2014).

Mi-am făcut un obicei: la fiecare început de noiembrie îl recitesc pe Hemingway. Mai mult: o dată la fiecare cinci ani recitesc Bătrânul și marea. Dacă voi avea foarte, foarte mult noroc (deși e foarte puțin probabil), voi mai citi Bătrânul și marea de opt, nouă – poate chiar de zece ori. De fiecare dată când mă întorc la Bătrânul și marea mai aflu ceva, mai ales despre mine.

La recitire, cartea începe să îi vorbească tot mai sincer cititorului, dar probabil că asta se întâmplă întotdeauna cu cărțile mari și uneori chiar cu cărțile foarte mari.

Prima dată când am citit Bătrânul și marea eram încă tânăr și viață nu știam. Mi s-a părut că am citit o descriere realistă a unei întâmplări nemaipomenite: un bătrân se avântă în larg, după aproa­pe trei luni de ghinion, în căutarea unui pește uriaș, care să-i răscumpere timpul pierdut.

Nu mai scriu aici cum se termină istoria, pentru că încă sunt tineri care n-au ajuns până la Hemingway și nu aș vrea să le răpesc bucuria descoperirii acestui continent. Poate că nici nu greșeam, poate că asta e tot – poate că autorul spune întotdeauna exact ceea ce spune. Ce vrea să spună autorul?

A doua oară când am citit Bătrânul și marea mi s-a părut că am ajuns într-o parabolă. Că bătrânul este Hemingway însuși, că peștele uriaș este literatura, că ma­rea toată e lupta pentru a ajun­ge acolo unde se poate ajun­ge, dar de unde nu te mai poți întoarce întreg înapoi la țărm.

A treia oară când am citit Bătrânul și marea m-am încântat de măiestria lui Hemingway în meș­teșugul scrisului, de felul în care știa să povestească, de felul în care știa să le dea personajelor sale voință și vise, de felul său simplu, dar imposibil de imitat, de a nu se pierde.

Arta sa era deja desăvârșită, Bătrânul și marea este o capodoperă – reușește să spună despre om ce trebuie, poate chiar tot ceea ce trebuie. E perfectă exact așa cum e. Nu ai ce să mai adaugi în istoria lui Santiago fără să o ruinezi.

Hemingway, așadar, știa ce face. Își cunoștea personajul ca pe sine însuși, știa deja să dea cărți mari, unitare și intense, cărora nu le poți reproșa nici măcar că se încheie înainte de vreme.

Au trecut aproape șaptezeci de ani de când a apărut Bătrânul și marea. Multe s-au schimbat pe pământ și pe ape.

Am fost cândva, în anotimpul de aur al vieții mele, la Havana, m-am plimbat zile și nopți pe Malecón și am fost foarte fericit cău­tând orizontul. Nu am văzut nici o barcă în tot orizontul acela și asta m-a întristat.

Revoluția nu a triumfat, pescarii din Havana – strânși toți la o margine de dig – erau tăcuți și tăcerea lor era sfântă, tăcerea lor era glorioasă, tăcerea lor era o forță. Tăcerea lor era și ea perfectă și nici măcar vântul nu îndrăznea să o tulbure.

Dacă mai trăiesc, peste alți cinci ani ce voi găsi în largul acela în care l-a dus Hemingway pe bătrânul Santiago? Nu știu și e bine că nu știu.

Încă mai e ceva acolo, mereu mai e ceva acolo, dincolo de orizont, dincolo de geamandura ultimei singurătăți.

Acolo.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *