Dezbateri

Culegătorul de harfe


Cartea Reportajele mele. 1927-1938 (antologie, ediție îngrijită, note și postfață de Lisette Daniel-Brunea) a fost republicată în acest an la Editura Polirom. E un volum care reproduce integral prima ediție, apărută la Editura Eminescu, în 1979.

Primul om care mi-a vorbit despre Brunea a fost un anticar. Cumpăram de la el o carte despre incași. Mi-a vândut și reportajele lui Brunea, și bine a făcut, a fost multă vreme una dintre cărțile mele de căpătâi. Nu e chiar o metaforă, dormeam cu ea la cap.

Mai târziu am intrat în prima redacție și abia dacă găseam zece oameni cu care să aduc vorba de­spre Brunea.

Țin minte unul: un tânăr care studiase filosofia. Într-o noapte ajunsese și el pe bulevardul Dinicu Golescu, căutând o femeie cu care să uite că e singur. Ești la școală?, l-a întrebat ea. La școală, a zis el. Ce înveți?, a fost ea curi­oasă. Filosofia, a spus el. Iar atunci femeia de pe bulevardul Dinicu Golescu a făcut impru­dența să întrebe așa: ce este filosofia? În noaptea aceea, studentul a căutat din nou răspunsul și poate chiar l-a aflat. Cu el, deci, se putea vorbi despre Brunea, dar nu erau mulți ca el.

Mai erau câțiva care îl citiseră, dar nu se îmbogățiseră cu acel fel minunat de a se uita la lume. Ei nu voiau să meargă prin mahalale, ei nu știau ce este mizeria, ei nu știau cum mor săracii și ce ascund spitalele. Toate viețile frânte nu reușeau să le spună nimic. Ei nu erau orbi, dar nici nu vedeau, iar inima lor era deja moartă. Ei nu aveau cum să devină reporteri. Ajunseseră în re­dacție dintr-o greșeală de destin. Între timp, greșeala a fost îndreptată.

Și mai târziu: am fost și eu într-o leprozerie, la Tichilești și acolo le-am spus leproșilor că a trăit pe pământ Brunea și că nimeni nu a scris mai frumos decât el despre durerile leproșilor. Era iarnă și leproșii erau melancolici și erau încântați și ei că Brunea a trăit și a scris.

Ar fi trebuit să rămân cu le­proșii toată iarna și să îl povestesc pe Brunea. Am greșit și am plecat.

Și mai târziu: aveam deja aproape treizeci de ani când am cunoscut-o pe Medi Dinu. Medi Dinu a fost soția lui Gheorghe Dinu, fiul patronului de la Lăptăria lui Enache. Gheorghe Dinu era în același timp poetul avangardist Stephan Roll și a fost zeci de ani unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Brunea.

Eu aveam aproape treizeci de ani, Medi Dinu avea 103. Mi l-a povestit pe Brunea dincolo de reportaje, dincolo de mare sa carte.

Brunea câștiga bine, trecea rar pe la ziar, călătorea tot timpul, era ca și cum un demon îl împingea mereu la drum. Reporterii, știți dumneavoastră, nu se opresc, nu se pot opri, viața lor e un maraton.

Iar acum, când recitesc reportajele lui Brunea, îmi cresc alți ochi. Și încep să văd, încep să văd clar că nimic nu s-a schimbat în mersul strâmb al lumii: a rămas mizerabilă și nedreaptă. Și nici măcar oameni ca Brunea nu mai sunt prea mulți, să salveze toată lumea asta strâmbă de la uitare.

Și încep să văd, vă spuneam, ceva mult mai important: Brunea a fost un reporter atât de bun nu doar pentru că scria atât de bine. S-au mai văzut oameni care scriu bine. Nu.

Alta e explicația: Brunea a fost cel mai bun pentru că era un om bun care scria bine, iar asta e cu totul și cu totul altceva și infinit mai rar.



Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *