Dezbateri

Culegătorul de harfe


Cartea Mic dejun la Tiffany (tradu­cere din limba engleză de Constantin Popescu) a fost (re)publicată la Editura Polirom în 2018.

Dragă domnule Truman Capote, uneori, fiind nevoit să trăiesc pe pământ, printre oameni, mi se face foarte dor de perfecțiune.

Nu știu alte cărți perfecte, dar știu că Mic dejun la Tiffany este o asemenea carte.

Fiecare cuvânt este cel potrivit, fiecare frază spune tot ceea ce trebuia spus, tăcerile sunt la locul lor, toate sunt sublimate cu stil. Au mai observat-o și alții (Norman Mailer, de pildă).

Și adevărul e că m-am gândit adeseori la strălucirea diamantină a acestei cărți, la perfecțiunea ei îngrozitoare și irepetabilă.

Cu toate acestea, zece ani în­cheiați nu am mai deschis-o, mi-a fost frică să nu aflu că, de fapt, m-am înșelat, că eram prea tânăr când am întâlnit-o, că, în definitiv, m-am vindecat totuși de entuziasm și trăiesc și eu, ca un oarecare, între granițele înșelă­toare ale nostalgiei.

Dar nu m-am înșelat: Mic de­jun la Tiffany chiar este o carte perfectă, ceea ce nu v-a împiedicat să scrieți și cărți mai frumoase (Harfa de iarbă, de pildă), într-un paradox de care doar unul ca dumneavoastră se putea face, to­tuși, vinovat.

Dragă domnule Truman Capote, nu am nici o icoană în camera aceasta, în afară de o ima­gine a lui Audrey Hepburn, care se strădu­iește să fie Holly Golightly și uneori reușește. Are pisica fără nume în jurul gâtului, un adorabil port-țigaret și un zâmbet care rămâne cu mine de câte ori ies din camera aceasta și umblu prin lume. Zâmbetul acela ca o promisiune sinceră, trădată la fel de sincer.

O privesc în zori și o privesc și la sfârșitul zilelor: câteodată mi se pare că niciodată nu au stat mai bine împreună libertatea și fragilitatea. Dar și clipele acestor concluzii trec.

Așa că, vedeți bine, nici n-aveam cum să uit că povestea dumneavoastră a existat, că Holly a existat, că pisica fără nume a existat, că New Yorkul a existat și el, cândva.

Dragă domnule Truman Capote, s-au scris și atâtea cărți mai bune, unele le-ați scris chiar dum­neavoastră (Cu sânge rece, de pildă). Ei, și ce dacă?

Mic dejun la Tiffany rămâne ce a fost de la început: o bijuterie perfectă, în care dacă privești mai atent vezi în toată sălbatica ei strălucire slăbiciunea omenească. Mai vezi: irecuperabilul, căutarea și chiar puterea iubirii, despre care știa câte ceva și Dante, dar nu totul, nu totul. Și nici nu e de mirare că a trebuit să vă dați inima ca să scrieți cartea aceasta.

M-am născut prea târziu, când deja vă îndreptați hotărât către moarte, n-am apucat să trăiesc în anul magic 1958, n-o să pot niciodată să mai știu ce a însemnat să apară o asemenea carte, în care finalul nu e fericit și speranțele nu sunt împlinite.

Slavă zeilor, nu vom afla niciodată nici dacă Holly Golightly și-a găsit până la urmă un loc al ei, fiindcă nici nu trebuie să aflăm, fiindcă povestea trebuie să continue, povestea trebuie să meargă mai departe.

Povestea merge mai departe și Holly rămâne pururi călătoare prin lume, prin lumi, prin timp și prin spațiu, mereu rătăcitoare, mereu, lăsând în urmă doar mici întâmplări de neuitat, fragmentele acestei nemuriri scandaloase, ca tot ce e obligatoriu.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *