Dezbateri

Culegătorul de harfe


S-a împlinit profeția marelui nostru Gică Hagi: „de la anul vine anul nou și e alt an“. Iată-ne, deci, ajunși în 2021, cu noi pagini de jurnal.

 

Vineri, 8 ianuarie

A murit, la aproape 99 de ani, și Iancu Țucărman. Mi-au murit mulți nemuritori. Pe Iancu Țucăr­man l-am scris acum unsprezece ani și jumătate într-un cotidian central: „(…) Iancu Țucărman e așa cum vorbește: hotărât și prudent. Extrem de ordonat, cu o grijă maniacală pentru detalii, și-a împachetat amintirile riguros, în sertare pe care le deschide, fără ură, cu o curiozitate aproape științifică. Ian­cu Țucărman a supraviețuit trenului morții Iași – Podu Iloaiei din iunie 1941. E destul de mult. În vagonul pe care îl numește, cu acel sentiment intim și absolut pe care îl au oamenii față de nenorocirile din viața lor, al meu, au intrat 137 de oameni. La sfârșit mai trăiau doar opt. Avea 19 ani și în acea zi de 30 iunie, cu simțurile amorțite, cu ochii închiși, s-a întâlnit cu destinul. A văzut, la o margine de vis, o fermă, lanuri mari de grâu și pe el în mijlocul tabloului. A simțit atunci, ca un poet, că nu îi e frică de tine, moarte. A repetat în gând, ca un copil trimis după cumpărături: Eu voi ieși viu din vagonul ăsta. Eu voi ieși viu. Eu voi ieși viu…“.

 

Joi, 7 ianuarie

E clar că nu se poate face nimic nici în 2021-ul ăsta. Când să te apuci de muncă după Sfântul Ion vine vinerea, ce să te mai apuci?, că e zi scurtă. Iar de luni e prea târziu, că deja s-a dus luna.

 

Miercuri, 6 ianuarie

Văd că, în lumina alegerilor noastre electorale, se tot vorbește despre Sindromul Stockholm. Pro­pun să ne vedem de treabă: la români e doar Sindromul Caracal.

Nu mai poate omul să citească liniștit un Hegesias din Cirene („Cel care se lasă să moară de foame“), că trebuie să se oprească din cartea de căpătâi a cirenaicilor ca să se uite la gâștele capitoliului american, spre a râde de veșnic repetabila prostie omenească.

Dar dacă Șoșoacă e tot Cum­pănașu deghizat în Șoșoacă? I-a văzut vreodată cineva pe ăștia doi în aceeași cameră?

 

Marți, 5 ianuarie

Recitesc, nu fără încântare, această notă de jurnal de acum doi ani: „Cea mai frumoasă știre a începutului de an ne spune că un român beat a strigat Allahu Akbar în timpul unei slujbe de Bobotează într-o biserică din Italia, înspăimântându-i pe enoriași“.

E drăguț că TVR ține de tra­diție și dă tot spectacole cu se­curiști de anul nou. E adevărat, alde Garcea e securist mai de mâna a doua, așa, dar chiar și așa e un gest frumos al instituției, nu uită de unde n-a plecat.

 

Luni, 4 ianuarie

Noua generație de șpăgari, bieți tablagii.

 

Duminică, 3 ianuarie

Degeaba e mâine luni, dacă nu e și 1 ianuarie. Nu poți să te apuci de nimic nici în 2021. Iar trebuie să facem punte cu 1 mai.

 

Sâmbătă, 2 ianuarie

În noaptea sfântă dintre ani, citeam o biografie a lui Socrate și a ieșit la iveală că pe fratele său (vitreg, dar chiar și așa) îl chema Patrocle.

 

Vineri, 1 ianuarie

Nu vreau să vă deranjez din reverie, dar în chinezesc urmează anul boului de metal. N-are cum să nu fie bine cu boul de metal.

Când eram tânăr, eram montaniard (chiar dacă nu chiar de bună voie). Toată vara escaladam, am urcat și la Omu. Și când era mai greu urcușul mă gândeam că mereu e o poezie sus și merită. Și mereu era o poezie sus și merita. Nu mai sunt tânăr și, cum urcam azi către Bairo Alto, în Lisabona, înjurând în gând greutățile vieții, îmi aduc aminte de poezia de sus. Va merita? Și sus, la mirador, un flăcău cânta din Bob Dylan – mamă, ia-mi badge-ul, nu mai pot să-l duc. E 1 ianuarie, zece di­mineața, nimeni pe drum, flăcăul cântă înainte, ciocănind la porțile cerului. Îi dau răsplata, îmi iau poezia și plec mai departe prin viață, spre ocean, spre Cascais. Mereu e o poezie sus, dar și jos, la ocean, e frumos. Să nu ne oprim, să nu cumva să ne oprim.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *