Interviuri

„Creierele noastre sunt făcute pentru povești“ – Suplimentul de cultură


Jostein Gaarder este unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți scriitori norvegieni contemporani. S-a născut în Oslo în 1952, într-o familie de profesori. A urmat cursuri de teologie, filosofie și limbi scandinave la Universitatea din Oslo. Din 1981 a predat, timp de zece ani, filosofie și istoria religiilor. În același timp a început să scrie.

A publicat cărți de specialitate, după care a debutat cu volumul Diagnosticul și alte nuvele (1986). Din 1986 și până astăzi i-au apărut aproape douăzeci de romane, volume de proză scurtă și cărți pentru copii. De departe cea mai cunoscută carte de-ale sale este Lumea Sofiei (1991, Editura Univers, 2013, trad. Ana Mihăilescu), care s-a vândut în peste 40 de milioane de exemplare, a fost tradusă în peste 60 de limbi, a fost ecranizată și a fost model pentru crearea unor jocuri pe calculator. El însuși multipremiat, a inițiat în 1997 Premiul Internațional Sofia pentru mediu și dezvoltare, inspirat de protagonista romanului Lumea Sofiei, care recunoștea implicarea activă în societatea contemporană. Acesta a fost decernat anual până în 2013 – din 2014 nu au mai existat fonduri pentru acest premiu. O parte dintre cărțile sale au fost traduse în limba română la Editura Univers, într-o serie de autor dedicată – Fata cu portocale (2003, 2013 – trad. de Raluca Iani), Misterul cărților de joc (2011, 2018, trad. de Aurora Kanbar, Erling Scholler), Castelul din Pirinei (2012, 2018, trad. de Marlena Chirilă Roimal), Misterul de Crăciun (2013, trad. de Aurora Kanbar, Erling Scholler), Ca într-o oglindă, în chip întunecat… (2013, trad. de Aurora Kanbar, Erling Scholler), Vita brevis (2018, trad. de Petru Iamandi), Pur și simplu perfect. Scurtă istorie despre aproape tot (2019, trad. de Maria Dobrinoiu).

 

În multe dintre interviurile dumneavoastră precedente vorbiți despre importanța de a ne adresa mereu întrebări nouă înșine, de a chestiona lucrurile care ne înconjoară.

Da, mi se pare extrem de important să facem asta în fiecare zi.

 

De acord. Care e prima întrebare pe care o aveți în minte dimi­neața, imediat după ce vă treziți?

Probabil ceva foarte practic, legat de ziua care urmează să se des­fășoare, de ceea ce trebuie să fac atunci – dacă vorbim despre întrebarea pe care mi-o adresez chiar imediat după ce mă trezesc.

Dar prima mea întrebare – și cea mai apăsătoare, și cea mai relevantă – a fost întotdeauna: Ce este universul?. Cu completările: Care este natura universului? Ce a fost Big Bangul?. Astăzi, însă, este o altă întrebare, una filosofică (filosofie morală, etică etc.), presantă, care cred că ar trebui să ne preocupe: Cum putem noi, oamenii, să reușim să fim capabili să menținem condițiile de viață pe pământ?. Și asta pentru că e din ce în ce mai evidentă posibilitatea ca această civilizație să fi ajuns la capătul ei – chestiune care este, desigur, foarte, foarte tristă. Din când în când, pe lângă dilemele filosofice clasice, mai apare câte una, strâns legată de actualitatea momentului… Aceasta cred că e cea mai presantă acum.

Așa cum mai apare și câte un răspuns nou la o întrebare veche…

Da, categoric! Iar unele întrebări vechi de când lumea părăsesc cercul exclusiv filosofic, pot fi dezbătute cu neurologi, cu astrofizicieni ș.a.m.d.

 

În Fata cu portocale, tatăl îi adresează fiului său o întrebare foarte interesantă: „Dacă ai fi avut posibilitatea de a alege dacă să te naști sau nu, luând moartea în considerare, ce ai fi ales?“. Puteți să răspundeți și dumneavoastră la aceasta?

Cred că este o întrebare foarte dificilă. Nu pot spune că știu ce aș fi ales dacă nu aș fi văzut cum poate fi viața. Pot să sper doar că, dacă aș fi fost confruntat cu întrebarea aceasta, aș fi ales să trăiesc, să mă nasc. Știi, cu cât ești mai fericit în legătură cu viața ta, cu existența ta, cu atât ești mai îngrijorat în ceea ce privește opusul ei. Dilema este, de fapt, din punctul meu de vedere, alta: dacă ai da naștere unui copil. E o chestiune de decizie personală. Eu n-am ales să mă nasc, dar am ajutat la nașterea celor doi copii ai mei. Și, prin asta, prin a le dărui viață, le-am dăruit și moarte. Sunt oameni care nu vor să aibă copii pentru că sunt de părere că a te naște e tragic. Eu nu pot împărtăși opinia aceasta, nu am regretat nici o clipă faptul că am copii.

 

Știința joacă un rol important în Fata cu portocale, iar filosofia în Lumea Sofiei. Ce aveți în minte de la început, povestea sau mesajul?

E o întrebare foarte bună. Cred că încep cu povestea, dar, poate pentru că sunt și profesor și e în natura mea, îmi place să împărtășesc per­spective din filosofie sau știin­ță, cum ați spus. Excepția cred că e Lumea Sofiei, pe care am început să o scriu cu gândul că mesajul e cel mai important. Prima schiță era o carte de specialitate, un fel de manual, eseistic, așa, dar am renunțat destul de repede la ea, era prea plictisitor. Apoi, mi-a venit ideea să-i dau forma aceasta de roman. Și este singura carte pe care am scris-o cu scopul didactic în minte, folosind narațiunea ca pretext pentru ceea ce voiam să spun. Sigur, și în mare parte dintre celelalte cărți pe care le-am scris (inclusiv în cele care nu sunt traduse încă în limba română) îmbin partea aceasta didactică, mesajul științific sau filosofic, cu proza, dar acolo povestea are prioritate.

 

Care este principalul mesaj care vă doriți să ajungă la cititori?

Dacă ar fi unul singur, colectiv pentru toate cărțile mele, atunci acela ar fi că suntem parte a unei enigme imense, a unui mister care e mai presus de noi toți. Când eram foarte tânăr – poate că aveam 11 ani –, am avut o experiență din aceasta profundă, care mi s-a părut că e dincolo de mine, că face parte dintre marile mistere ale lumii. Și mi-am promis atunci că n-o să devin într-un fel niciodată adult, că n-o să consider vreodată existența ca ceva de la sine înțeles, că o s-o prețuiesc întotdeauna. Și cam asta vreau să transmit prin fiecare carte pe care o scriu.

 

De ce credeți că romanele dumneavoastră sunt citite de atât de mulți oameni?

Ani la rând am fost pur și simplu uluit că romanele mele sunt atât de citite, că sunt publicate în mai bine de 60 de limbi. Sunt fericit că se întâmplă asta. E o minune în fața căreia nu pot fi altfel decât smerit și recunoscător.

Sigur că, pentru că lucrul acesta se întâmplă de peste 25 de ani, am dezvoltat și o teorie în această privință: cred că sunt atât de iubite de public pentru că toate cărțile mele adresează întrebări universale, se ocupă cu teme familiare tuturor, chestiuni care sunt la fel de relevante în Africa și în Japonia cum sunt în Norvegia sau în România. Apoi, cred că este vorba și despre poveste în sine. Sunt de părere că creierele noastre sunt făcute pentru povești, mai mult decât sunt făcute pentru digital sau pentru informațiile enciclopedice. De pildă, dacă îmi spui multe lucruri despre Bucu­rești sau despre România, cu si­guranță voi asculta cu atenție, voi fi foarte interesat de toate in­formațiile respective, dar le voi uita categoric peste o vreme. Dacă îmi spui, în schimb, o poveste despre București, cred că aș putea-o ține minte toată viața. De aceea, cred că povestea joacă un rol foarte important aici.

 

Scrieți și într-un mod simplu, clar, astfel încât nici un cititor n-ar trebui să aibă vreo problemă cu lectura cărților dumneavoastră.

Da, cred că este și acesta un motiv. Cred că un gând clar poate fi exprimat astfel, că nu avem nevoie de prea multe cuvinte pentru a o face.

 

Și cât de greu este să scrieți simplu?

Nu foarte greu. Dimpotrivă, mie cred că îmi vine natural.

Cred că vanitatea intelectu­ală dăunează literaturii. Profesorii din universități, de exemplu, folosesc un limbaj mult mai științific decât ar fi necesar, un limbaj mult prea complex, care îi depărtează pe oamenii obișnuiți de cărțile lor. Sigur că sunt aspecte ale gândirii care nu pot fi exprimate printr-un limbaj simplu, unul de zi cu zi, dar, uite, cred că eu aș putea explica filosofia lui Wittgenstein sau Hegel într-un limbaj mai accesibil decât au făcut-o ei.

 

De ce alegeți preponderent protagoniști copii în cărțile dumneavoastră?

Ei bine, poate pentru că copiii au o curiozitate pură. În general, aș spune că o poveste bună pentru copii sau adolescenți este una bună și pentru adulți, pentru că într-un adult există întotdeauna și un copil, niciodată invers. Așa că o poveste bună pentru un adult nu e mereu una la fel pentru un copil, ba dimpotrivă, poate fi groaznică, poate face rău. De aceea, sunt încântat că multe dintre cărțile mele pentru tineri sunt citite și de adulți, chiar dacă ei înșiși nu au copii. Aș zice că povești precum Micul prinț, Călătoriile lui Gulliver, Alice în Țara Minunilor etc. sunt atât pentru copii, cât și pentru adulți. Și așa îmi doresc să fie și cărțile mele, probabil că de aceea aleg copii să-mi fie protagoniști.

 

Cum alegeți titlurile cărților dumneavoastră? Care este procesul?

Depinde de carte, procesul acesta se schimbă de la una la alta, nu am o rețetă în privința asta. Dar pot da exemplul celei mai recente cărți publicate – Dukkeføreren, în martie 2016. Inițial, i-am dat volumului numele protagonistului, eram destul de sigur că acesta va rămâne. Editoarea mea mi-a spus însă că nu-i place deloc titlul acela. Când mi-a împărtășit asta, mi-am dat seama că într-adevăr nu era un titlu foarte bun și mi-a venit în minte foarte clar cel potrivit: Păpușarul. Și acesta a rămas, acesta ne-a plăcut în final amândurora.

 

De care dintre cărțile dumneavoastră sunteți cel mai apropiat și de ce?

Poate că ar trebui să-mi împart răspunsul în două părți. Romanul de care mă simt probabil cel mai apropiat este Ca într-o oglindă, în chip întunecat… Acolo scriu despre preocupările mele curente: viață și moarte, destine, despre faptul că suntem aici pentru o perioadă scurtă. Totodată, aceasta este cartea prin care cred că am căpătat o fiică, una fictivă, desigur – am doi fii, dar nici o fiică, și cred că prin Cecilie, fata despre care am scris, am adus și o fiică în viața mea. Apoi, cartea care mi se pare cea mai bună, cea de care sunt cel mai mândru că am scris-o este Misterul cărților de joc, și asta grație structurii ei narative, compoziția cărții e cea mai importantă.

 

Ce căutați, atât ca cititor, cât și ca scriitor, atunci când vă alegeți o carte, atunci când începeți să o citiți?

Când eram mai tânăr, căutam, cu siguranță, povești. Povești bune. Acum, însă, cred că mai degrabă caut o perspectivă altfel, o re­velație, dacă vreți, în legătură cu subiectele care mă interesează – cum ar fi viața pe pământ, dezvoltarea universului ș.a. Ceea ce înseamnă că pentru mine e irelevant dacă volumul pe care urmea­ză să-l citesc este unul de ficțiune sau de non-ficțiune.

 

Personajele dumneavoastră recomandă des cărți, direct sau indirect – mai ales adulții copiilor. Cum credeți că putem aduce cărțile mai aproape de copii astăzi, în această eră digitală?

Mai întâi, cred că avem nevoie de istorii, de povești – să nu uităm că poveștile au fost, la bază, transmise prin tradiție orală. Astăzi, ele sunt furnizate și de filme, și de jocuri pe calculator și tot așa. Cât timp înțelegem că nu doar cărțile sunt pline de povești și-i încurajăm pe copii să și le ia de oriunde vor ei, cred că vom fi bine. Să dau un exemplu extraordinar: fenomenul Harry Potter, pentru care ar trebui să fim cu toții recunoscători, pentru că a determinat o generație întreagă de băieți să citească – de obicei, băieții citesc cam până la 11 ani, apoi se opresc; și, se știe, fetele și femeile citesc mai mult; acest fenomen, însă, i-a făcut și pe băieții mai mari de 11-12 ani să se întoarcă la cărți, ceea ce e excelent.

 

Ați renunța vreodată la scris?

Dacă un oracol mi-ar spune că n-aș mai publica nici o carte de acum încolo, nu aș fi deloc trist, m-aș gândi că aș putea face o grămadă de alte lucruri. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că sunt destul de fericit că am reușit ca, prin cărțile mele publicate până acum, să-mi exprim ideile, cre­dințele, curiozitățile, să vorbesc despre copilăria mea, despre ado­lescența mea ș.a.m.d. Într-un fel, simt că misiunea mea este îndeplinită. Asta nu înseamnă că, imediat ce-mi va veni în minte o altă poveste, imediat ce mi se va închega un nou roman în imagi­nație, nu-l voi scrie.

 

La sfârșitul Fetei cu portocale există un P.S.: fiul îl sfătuiește pe cititor să-și întrebe părinții cum s-au cunoscut. Dumneavoastră ce poveste le-ați spune copiilor dumneavoastră?

E interesant că eu însumi nu știu cum s-au cunoscut părinții mei, nu mi-au spus niciodată povestea aceasta. Copiilor mei le-aș spune că povestea mea cu mama lor a început în urmă cu aproape 50 de ani: ea avea 16 ani, eu, 17. Am întâlnit-o într-un soi de organizație de tineret. Ea era casieră, încasa banii pentru participarea la evenimente speciale, iar eu am știut din primul moment că ea va fi soția mea. Mi-amintesc că, atunci când am văzut-o, mi-am zis: Ea va fi femeia vieții mele – interesant că mă gândeam la ea ca la o femeie atunci când ea era abia o adolescentă; aș fi putut să-i spun „fată“, însă… A durat câțiva ani până când am devenit un cuplu, dar suntem împreună de atunci încoace.

 

FOTO 1: © Christoph Kockelmann






Galerie foto

Interviu cu scriitorul norvegian Jostein Gaarder: „Creierele noastre sunt făcute pentru povești“
Interviu cu scriitorul norvegian Jostein Gaarder: „Creierele noastre sunt făcute pentru povești“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *