Interviuri

„Cred că aș putea renunța la scris, însă la traducere niciodată” – Suplimentul de cultură


„Simt din nou că deschid un drum nou, că particip la o dinamică frumoasă, constructivă“, spune scriitorul, editorul și traducătorul Bogdan-Alexandru Stănescu, cu care am stat de vorbă despre cartea sa, Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom, 2017), apărută de curând și în croată, dar și despre Caragiale. Scrisoarea pierdută (Polirom, 2019) sau despre cum a tradus volumele O odisee, de Daniel Mendelsohn (Polirom, 2019) și Sunt dinamită! Viața lui Nietzsche, de Sue Prideaux (Polirom, 2020). În această toamnă, Bogdan-Alexandru Stănescu a lansat colecția Anansi. World Fiction, la Editura Pandora M, a terminat o nouă carte de proză și a început o nouă facultate.

 

Ai participat de curând la Festival of World Literature Zagreb, cu ocazia apariției în limba croată a cărții Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom, 2017) la editura Fraktura, în traducerea lui Goran Čolakhodžić. Cum a fost în Croația, cum a fost primită cartea acolo?

Am avut parte de-o primire entuziastă, dar asta pentru că eram unul dintre cei doi scriitori străini care acceptaseră să meargă la festival cu tot cu bagajul lor fiziologic. Pentru mine, orice festival de literatură a rămas un soi de dioramă de Antipa, din perioada în care organizam FILB, așa că am mai curând o privire neparticipativă, analitică. Dar, dacă mă resubiectivez, trebuie să spun că e ceva absolut fermecător să vezi alături scriitori croați, sârbi, bosniaci care se adună după eveniment la o bere și fac mișto de Bregovic. Sau vorbesc despre literatură cu pasiunea înfrigurată pe care o aveau discuțiile noastre prin anii 2000, când literatura era ceva important. La fel de fascinant e să-ți vezi cartea apărută într-o lim­bă străină, mai ales una din care nu înțelegi decât numele proprii.

 

Tot despre Copilăria lui Kaspar Hauser, spuneai într-un interviu: „e un poem, unul epic, o extensie narativizată a celor două volume de poezie pe care le-am publicat”. Cum îți amintești astăzi de anii în care ai scris poemele din Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească, 2012) și din anaBASis (Cartea Românească, 2014)? Cum a fost pentru tine trecerea de la aceste prime volume de versuri la Copilăria lui Kaspar Hauser, de la poet la prozator? Mai scrii poezie? Cât de importantă este autobiografia pentru tine, în literatură?

A fost o dublă traumă sau, mai bine zis, trecerea a fost rezultatul interiorizării unei duble traume: în primul rând, după ani buni de zile în care am trăit în pielea unui tânăr care-și construia cariera de critic literar, m-am trezit într-o dimineață de miercuri și, în timp ce mă spălam pe dinți, a trebuit să-mi spun – să rostesc – „nu asta sunt, nu e bine ce fac“. Nu e ușor ca, după ce ai trecut de 30 de ani, să-ți dai seama că ai construit, că ai muncit bazându-te pe o iluzie pe care nici nu știi cine ți-a indus-o. A doua traumă, poate nu atât de sfâșietoare, a avut loc după ce am publicat anaBASis, când am îndrăznit să-mi recitesc cărțile și mi-am dat seama, din nou, că dacă vreau să scriu poezie, nu așa trebuie s-o fac. Eram prea narativ, prea scufundat în fabula propriei vieți, iar natura concentrată a poeziei nu-mi permitea actul terapeutic al catharsisului. Așa am început să scriu proză… Dar încă scriu poezie, o fac doar pentru mine și trebuie să recunosc că sunt mult mai mulțumit de ceea ce scriu acum, în regim pur personal.

Cât despre autobiografie, e importantă în măsura în care mă ajută să scap de anumite „cicluri“ de imagini și de obsesii pe care le pot coborî într-o subterană a propriului scris, de unde să le extrag într-o nouă formă, purificată, care să-mi placă în primul rând mie.

 

Anul trecut publicai la Editura Polirom, în colecția Biografii romanțate, cartea Caragiale. Scrisoarea pierdută. Cum ai trăit această întâlnire cu Caragiale, cum ai ales vocea cu care să-i spui (să-și spună) povestea?

Am trăit-o inițial în deplină teroare, pentru că anticipam reac­țiile celor care nu citesc, dar vorbesc copios din auzite. Apoi, după ce am trecut prin operă și prin corespondență, mi-am dat seama că am o șansă de a le închide obloanele peste limbă și degete: să folosesc persoana I. Era extrem de riscant, dar am fost plin de încredere în calitatea mea de scriitor. Am redescoperit, datorită acestei teme pentru acasă, romanul, în încercarea de a fenta biografia romanțată. Vocea din roman este vocea lui Caragiale din scrisori, în special cea din scrisorile trimise lui Zarifopol, acolo unde am sim­țit că găsesc integral acel amestec de nostalgie, ironie și candoare care-l reprezintă pe adevăratul Caragiale. După câteva încercări de transcriere propriu-zisă, de imitație, am simțit că o să pot minți cu folos, adică o să pot să introduc cu ajutorul acestei voci și materie ficțională în carte.

 

Și tot în 2019, apărea la aceeași editură O odisee, de Daniel Mendelsohn, în traducerea ta, de altfel prima traducere în limba română din opera apreciatului autor american. Cum a apărut ideea apariției acestei cărți și la noi și care au fost principalele provocări pentru tine, de această dată?

Cum a apărut ideea? Foarte simplu: sunt un fanatic mendelsohnian, de vreo zece ani. Citesc absolut tot ce publică, tot ce recomandă, i-am citit teza de doctorat, i-am citit toate articolele, văd filmele pe care le recomandă etc. Cum pe vremea când a publicat O odisee eram director editorial la Polirom, mi-am făcut un cadou. Unul dintre puținele într-o meserie care-ți oferă mai puține satis­facții decât s-ar crede. Provocările au fost mai mult în detaliu: Mendelsohn traduce în carte pasajele din Odiseea și din Iliada, însă eu a trebuit să recurg la traducerile consacrate – de multe ori acestea nu coincideau cu ceea ce în engleza lui Mendelsohn era foarte limpede și foarte… contemporan. Restul – frazarea proustiană, alternarea unei engleze americane colocviale cu cea academică extrem de precisă și cu cea a unui scriitor de mare finețe – au fost obstacole care fac totuși ca meseria asta, de traducător, să aibă un farmec irezistibil.

 

Sunt dinamită! Viața lui Nietz­sche, de Sue Prideaux, este un alt volum în traducerea ta apărut recent la Polirom, în colecția Plural M. Cum l-ai redescoperit pe Nietzsche cu ocazia acestei traduceri, ce ți-a atras atenția cel mai mult din personalitatea acestuia?

În primul rând, aș spune că l-am descoperit. Citisem, ca orice literat, integral, Așa grăit-a Zarathustra, Nașterea tragediei… și fragmente din toate celelalte cărți. Cu ocazia acestei traduceri am citit enorm despre Nietzsche și opera lui, adică aproape tot ce a fost tradus în engleză și am citit integral opera lui Nietzsche. Dat fiind că nu avusesem acces la corespon­dența lui și la însemnările intime, primul lucru care m-a șocat a fost umorul plin de energie al tânărului Nietzsche, disponibilitatea lui amoroasă, plăcerea cu care se punea în poziția unui trickster. E o traducere care m-a lăsat cu un gust amar (dacă mai aveam nevoie de vreun imbold) în fața anilor care mă așteaptă.

 

Și pentru că am ajuns aici, să amintim că ai tradus din James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner… Spune-ne mai multe despre traducătorul Bogdan-Alexandru Stănescu. Cum ți-ai descrie laboratorul de traducător, ce e cât se poate de diferit pentru tine atunci când traduci o carte față de atunci când scrii o carte, ce se schimbă în procesul de lucru?

Nu știu dacă pot vorbi despre un laborator de traducător, pentru că nu mă consider un traducător profesionist. Sunt amator, în sensul etimologic al cuvântului: traduc dintr-o nevoie interioară ce poate fi asimilată iubirii. Cred că aș putea renunța la scris, însă la traducere niciodată. De multe ori mă trezesc înjurând, pe ultima sută de pagini, și blestemându-l pe editorul care mi-a pus cartea-n brațe, dar nu trece o lună de la predarea acelei traduceri și deja am acceptat alta. Mă rog, faptul că nu trăiesc din traducere mă ajută să am un destin destul de frumos în domeniu: traduc doar ceea ce-mi place mai mult decât foarte mult. Diferența dintre procesul traducerii și cel al scrisului este libertatea aparentă a scrisului personal, pe care-l poți abandona dacă simți că nu merge, spunându-ți că e și mâine o zi. Când traduc, însă, mă țin de o normă autoimpusă, pentru că urăsc întârzierile.

 

Activitatea ta numără și mulți ani ca editor. Cum vezi piața de carte din România? În ciuda multitudinii de titluri interesante din librării, suntem pe ultimele locuri din Europa la consumul de carte, ce consideri că ar fi de făcut pentru ca acest aspect să se schimbe?

Numără 15 ani, mai precis. O viață de adolescent care tocmai s-a sinucis din dragoste. Piața de carte e o vale a plângerii încă de când m-am angajat eu la Polirom, în 2005. De atunci aud exact aceleași versuri demne de poeții romantici ai cimitirelor și ai lacurilor. Dar pe sub aceste versuri se descurcă destul de mult viermuș ca s-o ducă bine și peștii răpitori și fitofagii. Aș prefera să nu mai adaug și eu versuri la această tristă epopee națională. Multe lucruri ar putea fi făcute, dar pornind de jos, dinspre educația în școala primară și urcând ușor înspre ceea ce ține de măsurile unui guvern care să înțeleagă faptul că industriile creative pot să facă chiar și bani frumoși, dacă sunt tratate cu inteligență și responsabilitate. Dar e greu să se înțeleagă lucrul ăsta într-o țară de bișnițari meta­morfozați în politicieni.

 

Ești unul dintre scriitorii români care lucrează cu o agenție literară internațională, fiind reprezentat de agenția londoneză The Susijn Agency Ltd. Cum a început colaborarea voastră?

Sunt reprezentat de o foarte bună prietenă care, întâmplător, e și agentă literară. Am fost colegi într-un fellowship absolut nebun din Guadalajara, prin 2009, când mi-a povestit despre licența ei care-l are ca subiect pe… Nietz­sche, lucru care m-a impresionat, pentru că în general nu prea gă­sești agenți care să fi trecut cu lecturile de un nivel absolut mediocru. Am rămas în legătură de atunci, iar când mi-am publicat cartea de proză care o ducea destul de bine pe plaiuri mioritice, a venit la mine și m-a întrebat ce-i cu succesul ăla de care auzise.

I-am spus că e un succes românesc, la care m-a întrebat dacă totuși cartea e bună, indiferent de tipul succesului. I-am zis că da, e foarte bună, iar ea m-a crezut pe cuvânt. Și m-a crezut pe cuvânt până anul acesta, când a fost gata traducerea în limba franceză și m-a putut citi. Am avut mai mari emoții decât în anul publicării. Când mi-a scris și mi-a spus „You are brilliant“ am simțit că trec un examen al dracu’ de greu.

 

Cum a fost 2020, acest an neobișnuit, pentru tine?

Greu, pentru că am clădit o nouă colecție (n.r.: colecția Anansi. World Fiction, la Editura Pandora M), aproape de la zero, pentru că am participat la stresul și dezorientarea copiilor mei, bun pentru că am reușit să termin o nouă carte de proză. Bun, pentru că am început o nouă facultate (n.r.: Facultatea de Psihologie), simt din nou că deschid un drum nou, că particip la o dinamică frumoasă, constructivă.

 

Ți-aș propune să încheiem cu câteva recomandări de lectură pentru această toamnă. Ce să citim, care sunt titlurile pe care le aștepți sau pe care le-ai descoperit recent și ți-au plăcut în mod deosebit?

În capul listei aș pune Ben Lerner, Școala din Topeka (apare luna aceasta în Anansi. Contemporan), Maggie O’Farrell, Hamnet (apare în noiembrie, în aceeași colecție), David Grossman, De mine viața și-a tot râs (Biblioteca Polirom), Julian Barnes, Bărbatul cu haină roșie (Editura Nemira), Colson Whitehead, Băieții de la Nickel (Humanitas Fiction).

 

FOTO 1: © Anto Magzan










Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *