Dezbateri

Clara Haskil – un geniu al pianisticii universale – Radio România Cultural


Motto: “Dacă vă par uneori absentă, departe, distantă, este pentru că urmăresc fără odihnă un vis” – Clara Haskil

 

Joi, 7 ianuarie, se împlinesc 126 de ani de la naşterea Clarei Haskil, excepţională pianistă de origine română, cea mai bună interperetă a partiturilor lui W.A. Mozart, sau „reprezentanta lui Mozart pe pământ”.

Clara Haskil s-a născut la 7 ianuarie 1895, la Bucureşti, într-o familie de origine evreiască. Face primii paşi în muzică sub îndrumarea mamei sale, iar la vârsta de 5 ani cântă în faţa Reginei Elisabeta a României, care-i pune la dispoziţie o bursă de studii.

Începând cu vârsta de 6 ani, urmează cursurile Conservatorului din Bucureşti, iar un an mai târziu începe să studieze cu profesorul Richard Robert, la Academia de Muzică din Viena.

În anul 1905 susţine primul ei concert public, fără partituri, însă tot atunci, devine eleva lui Alfred Cortot la Conservatorul din Paris, care, la scurtă vreme îi va aduce un reproş brutal, anume că ar cânta “ca o femeie de serviciu”.

Însă îşi va urma pasiunea, pas cu pas, hotărâtor pentru cariera ei fiind momentul întâlnirii cu maestrul Joseph Morpain.

A studiat în paralel pianul şi vioara, iar în anul 1910 devine absolventă a Conservatorului din Paris cu premiul I la ambele instrumente.

http://www.rador.ro/wp-content/uploads/2020/12/Clara-Haskil-1.jpg

Clara Haskil a avut un mare avantaj – anatomic, să-i spunem -, anume că ea reuşea să cuprindă 12 clape între arătător şi degetul mic, în schimb, sănătatea i-a creat mai mereu probleme grave: a suferit de tuberculoză osoasă, pentru care a purtat un corset de ghips, în anii primului război mondial a fost imobilizată la pat, la Berk, în nordul Franţei, iar în anul 1942 a suportat o operaţie pentru extirparea unei tumori ce îi presa nervul optic.

În perioada 1909 – 1938, Clara Haskil va cânta foarte puţin, în concerte de caritate, sau în recitaluri la Ateneul Român din Bucureşti, la Lausanne, Geneva, New York, Londra, în Belgia, la Philadelphia, singură sau împreună cu Pablo Casals, George Enescu, Leopold Stokowski, Eugene Isaye, Nikita Magaloff.

În anul 1936 îl va întâlni, la Paris, pe inegalabilul Dinu Lipatti, de aici înainte cei doi fiind legaţi de o prietenie memorabilă.

Succesul se va lăsa, însă, îndelung aşteptat, iar printre explicaţii s-ar putea afla faptul că artsita nu avea o locuinţă proprie, nu era impresariată, ba mai mult, nu deţinea un pian propriu. Ea a locuit în Franţa, între anii 1927 şi 1940, va deveni refugiată de teama nazismului, după numeroase peregrinări datorate persecuțiilor rasiale, iar iar în anul 1942 se va refugia în Elveţia, la Vevey, unde va fi naturalizată, şapte ani mai târziu.

Din bogata sa corespondenţă cu Dinu Lipatti, menţionăm câteva rânduri scrise de Lipatti în 8 septembrie 1949:

„Dragă Clarinette,

Ai cântat încă şi mai admirabil ca de obicei. A fost din toate punctele de vedere o execuţie magistrală. Te-am auzit şi mi-este imposibil să formulez cea mai mică critică. Poate tempoul orchestrei era puţin prea agitat la final. Dumneata eşti o mare, foarte mare artistă şi muziciană şi o remarcabilă pianistă! Dacă vreodată va trebui să învăţ alte concerte de Mozart, mă înscriu ca elev al dumitale. Fără nicio glumă.”

Această „tandereţe nesfârşită” a prieteniei lor avea să fie lovită la 2 decembrie 1950, de dispariţia prematură a „poetului pianului” – Dinu Lipatti, iar Clara va suferi cumplit.

Tot în anul 1950, însă, îl întâlneşte pe violonistul Arthur Grumiaux, alături de care formează un duet celebru şi alături de care va începe să se impună în faţa publicului.

În perioada 1952 – 1957 susţine circa 80 de concerte în fiecare sezon, în întreaga lume, fiind acompaniată de cele mai importante orchestre şi cei mai celebri dirijori.

Spre exemplu, în anul 1956 – „Anul Mozart”, organizat cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea marelui compozitor, participă la Festivalul Muzical din Salzburg, unde la 27 ianuarie, interpretează cu mult succes Concertul pentru pian și orchestră Nr. 20 în Re minor.

În acelaşi an omagial, realizează alături de Herbert von Karajan, un turneu de trei săptâmâni care-i aduce un succes fulminant şi îndelung aşteptat. Momentul o va consacra definitiv ca interpretă desăvârşită a lucrărilor „geniului de la Salzburg”, despre care va afirma: “Eu nu îl concep pe Mozart, îl cânt numai aşa cum este scris în partitură!”

În anul 1957, Guvernul francez îi acordă “Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler, evenimentul fiind sărbărtorit în primăvara anului următor, la Manoir du Ban, pe domeniul ilustrului ei prieten, Charlie Chaplin.

De asemenea, a primit de trei ori Marele Premiu al Discului din partea Academiei Charles Cros, în anii 1953, 1956 şi împreună cu Arthur Grumiaux, în 1957.

La 6 decembrie 1960, Clara Haskil a poposit în Gara centrală din Bruxelles, pentru un concert, alături de sora ei, Lili şi de violonistul belgian Arthur Grumiaux, însă un accident stupid, o căzătură, îi va provoca o gravă lovitură la cap.

Va muri, din această cauză, o zi mai târziu, la 7 decembrie, cu doar o lună înainte de a împlini 66 de ani, fiind înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Montparnasse din Paris.

În anul 1962 a fost înfiinţată “Asociaţia Clara Haskil”, care, începând cu anul 1963, organizează, din doi în doi ani, la Vevey, Concursul Internațional de Pian Clara Haskil, rezervat tinerilor pianiști și pianiste din lume.

http://www.rador.ro/wp-content/uploads/2020/12/Clara-Haskil-2.jpg

De asemenea, o piaţă şi o stradă din Vevey îi poartă, în prezent, numele.

Începând cu anul 2014, la iniţiativa pianistei Alina Azario, la Sibiu are loc, anual, Festivalul Internațional Clara Haskil, un proiect unic, prima inițiativă autohtonă de repunere în circulație a numelui inegalabilei pianiste de origine română Clara Haskil.

Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca „însumarea perfecțiunii pe pământ”, Wilhelm Backhaus – remarcabil pianist de origine germană – a numit arta ei „cel mai frumos lucru de pe pământ”, iar Tatyana Nikolayeva – pianistă şi compozitoare rusă – a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară. Rudolf Serkin – pianist american – a supranumit-o „Clara cea perfectă”, iar Charlie Chaplin, un alt prieten apropiat al pianistei, a considerat-o un geniu: „în viața mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Einstein și pe Winston Churchill”.

RADOR: Razvan Moceanu

Foto: wikipedia



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *