Interviuri

„Cititul cu atenție este o bună metodă să fii în propria generație, să exiști în propria literatură“ – Suplimentul de cultură


Structurat în două părți – Înălțarea la Ortopedie și Musafir pe viață –, noul roman semnat de Simona Sora, Complezență (Polirom, 2020), își poartă cititorul din spațiul optzecist româ­nesc surprins la Deva, orașul natal al autoarei, în societatea elvețiană a orașului Fribourg, unde aceasta a locuit și a lucrat o perioadă, după absolvirea Facultății de Litere din București. Despre complezență, trecut, magie, decreței, biografie și bibliografie, realitate și felul cum aceasta se reflectă în literatură, am vorbit cu Simona Sora, scriitoare care s-a impus încă de la primul său roman, Hotel Universal (Polirom, 2012).

 

COMPLEZENȚĂ. Noul dumneavoastră roman, Complezență, structurat în două părți – Înăl­ța­rea la Ortopedie și Musafir pe viață –, aduce în discuție încă din titlu un aspect atât de prezent în viețile noastre, despre care însă foarte rar se vorbește. Ce v-a determinat să scrieți despre com­plezență, să faceți din aceasta un element central al cărții?

Complezența, care la origine înseamnă a-i face cuiva pe plac, a alunecat, în limbile romanice mai ales, spre o încărcătură negativă aproape irațională. Complacencia, în spaniolă, e o emoție clar negativă, o acțiune de toleranță excesivă a cuiva care consimte cum respiră. La fel în franceză, complaisance, la fel în românește. Într-o anumită perioadă, nu foar­te îndepărtată, complezența a căpătat, în dicționarul meu personal, un sens foarte apăsat, a ieșit – din lexicul îngăduinței și comunicării – la suprafață, intrând într-o concurență destul de loială cu alte cuvinte pe care nu le folosim prea des: supraviețuire, rezisten­ță, reziliență. M-am trezit, la un moment dat, în conflict cu o ființă foarte apropiată care mi-a cerut doar atât: complezență. Atunci mi s-a părut scandalos, pentru că lucrurile care ne legau ar fi trebuit să fie mult mai importante decât complezența. De atunci însă mă tot întreb (deși acea ființă, rară și care mi-a influențat decisiv viața, nu mai trăiește) ce mi-a cerut, adică ce însemna pentru ea com­plezența și ce înțelesesem eu că înseamnă. S-ar putea zice că am scris această carte, dublă, ca să-mi explic ce mi s-a cerut și ce-am în­țeles eu că mi se cere. Am avut, de fapt, mereu această problemă, cu autoritatea de orice fel: nu suport organic să mi se spună ce să fac, cum să fac și mai ales în ce fel să mă împac cu realitatea pe care refuzul meu reflex o implică. Mi se pare esențial să pot spune când nu sunt de acord cu anumite lucruri. Fiindcă din tot felul de complaceri (instituționale, politice etc.) se nasc monștrii care tocmai se pregătesc, din nou, să ne devoreze.

 

DEVA. Spațiul primei părți a romanului este Deva, orașul dumneavoastră natal. Cum a fost să scrieți despre Deva din anii comunismului, pe care o surprin­deți aici atât în manieră realistă, cât și în dimensiunea ei magică, un oraș cu nenumărate legende, cu o întreagă mitologie care în­treține puterea de imaginație a personajelor care o populează?

Deva este un oraș magic, despre el au scris mulți scriitori, de la acel Sadoveanu, care vedea pe străzi „vaci chirole“ și simțea miros de magiun, la Radu Ciobanu sau Do­ra Pavel. Mi-ar fi plăcut să scriu însă mai mult despre acele plante bizare (alge și ciuperci) care cresc pe vulcanul Devei și care după unii sunt de origine mediteraneeană (se pare că doar în Crimeea se mai găsesc unele asemănătoare). Sau despre viperele cu corn care mi-au marcat copilăria: mereu se vorbea despre un copil care murise pe cetate mușcat de vipere. Probabil că erau, de fapt, legende urbane, pentru că altfel s-ar fi înjumătățit populația ora­șului… Uneori mi s-a părut că Deva e o bucată de pământ ruptă din alt continent și aterizată în mijlocul unei provincii cu care are prea puține în comun. Dar probabil am exact acea nostalgie pe care ar distruge-o câteva luni de coabitare cu adevărata (și noua) ființă a locului și despre care mi-au vorbit mai mulți prieteni, în ultima vreme. Dar, în timp ce vă răspund, tocmai primesc un SMS din partea prietenei mele, Sanda Roșes­cu, care mă anunță că Deva înseamnă în sanscrită înger păzitor. Cum vă spuneam, Deva e un cuvânt magic care declanșează ne­sfârșite sincronicități abisale.

 

ASPECTE DIN COMUNISM. Tot în prima parte a romanului cititorul întâlnește nenumărate aspecte din anii comunismului, de la păpușile și piticii de grădină produși de fabrica Arădeanca, la casele și inclusiv bibliotecile con­fiscate, la grădinițele cu program prelungit (numite cămin, care au înspăimântat atâtea copilării), la avorturile interzise, cărțile interzise, tentația fugii, detalii despre vesti­men­tația din epocă sau despre rela­țiile care se stabileau între oamenii dintr-o anumită colectivitate – în acest caz, spitalul. De ce o astfel de carte după 30 de ani de la căderea comunismului în România și cum con­siderați că este reprezentată perioadă comunistă în literatura autohtonă a ultimelor trei decenii?

Maică-mea mi-a spus, după ce a citit cartea, că e timpul să trăiesc în prezent. Mi-a spus, râzând, că ei i se pare un pericol să tot retră­iești trecutul care, oricum, nu mai poate fi nicicum schimbat. I-am răspuns că tocmai trecutul ne poate arăta mai clar de unde ne vin tot felul de încremeniri, reac­ții viscerale, idiosincrazii. Vă amin­tiți reacția anti-decreței de acum câțiva ani? Nici nu mai știu dacă a fost pe Facebook (că tot intru și ies din acel spațiu, uimită și îngrețoșată, în doze variabile, de abisalul din el) sau în presa culturală, cât a mai rămas din ea… Oricum, mie mi-a sunat foarte prost să vorbești la grămadă de­spre niște oameni pe care îi unește doar vârsta sau faptul că au su­praviețuit unui măcel. Uneori, vocile acestea s-au auzit chiar dinăuntrul generației. M-am întrebat dacă nu cumva cărțile din ultima vreme care au și acest subiect sunt o reacție oarecum irațională la acel diagnostic de generație „nu doar coaptă, ci și arsă“, cum zicea un publicitar, o generație de ascultători și de precauți, cum ziceau alții.

Aș zice că aceste lucruri trebuie discutate nuanțat. Pentru că eu văd mai mulți „arși“ definitiv între noii politicieni (cei în jur de 35-40 de ani), văd tot mai mulți analfabeți (funcțional sau pur și simplu) în instituții de stat, care execută ordine fără să se întrebe nici măcar dacă, executându-le, nu vor sfârși în pușcărie. Văd tot mai mulți tineri care își cumpără posturile de la oameni de decizie care n-au fost decreței, dar cu siguranță „au devenit colaboraționiștii perfecți pentru jegul și slinul politic care a otrăvit întreaga țară“, cum zice același publicitar. Văd oameni pe care altădată îi respectam (din generația părinților de decreței) și care acum marșează la mânării ridicole, de parcă ar fi nemuritori… Și îmi zic că, de fapt, trecutul despre care scriem eu și alții e tot prezent, e falia aceea în care au căzut și decrețeii, falia în care se regăsesc și copiii lor (cei care n-au plecat încă din țară) și unii dintre părinții lor (căci, în aceeași ge­nerație, mai sunt unii care fac eforturi și acum să distrugă câte un decrețel bezmetic care nu se lasă încălecat). Dar am văzut recent, cu ochii mei, și decreței de toată jena: angajați, cu sau fără studii, pe posturi bănoase, în in­stituții publice și care fac orice. Literalmente orice, ar lua gâtul oricui li s-ar cere. Știu că aici ar trebui să dau o listă, ca să nu intru în complezența pe care o denunț, dar nu m-a întrebat nimeni…

 

LABORATOR. Romanul recompune cu minuțiozitate realități din lumea medicală, fie că este vorba despre aceea dintr-un oraș de provincie din România optzecistă sau despre o casă de sănătate elvețiană. Cum ați documentat partea care ține de acest domeniu, aspectele tehnice, ca de exemplu sterilizarea instrumentelor medicale?

Documentarea am făcut-o, cum se spunea pe vremuri, la locul de muncă. Înainte de a face Litere, am fost o perioadă soră medicală la Deva, iar după încheierea Literelor am lucrat, o altă perioadă, într-un spital elvețian. Dar se pare că nici aici nu mă potrivesc acelui profil de decrețel care „în schimbul tinereții a primit jetoane… la Marele Joc Imobiliar“. Ca să ne putem cumpăra o casă, eu și soțul meu am muncit cum numai într-un canton catolic din Elveția se poate munci, în timp ce eram înscriși și la doctorat și aveam un copil mic. Ne-am întors în momentul în care ne mergea bine, am revenit acasă ca de pe Lună. Dar acasă nu mai era acasă (cum ni se părea nouă, de dincolo privind) și singura noastră scăpare a fost că am găsit, fiecare în felul lui, două oaze… temporare: eu la revista „Dilema“, soțul meu la Editura Fundației Culturale Ro­mâne. Între timp, noul acasă s-a transformat într-un deșert mexican. Iar acum, colac peste pupăză, s-au mai închis și bibliotecile…

 

ELVEȚIA. Așa se face că în a doua parte a romanului, ne aflăm, alături de aceeași protagonistă, Maia, într-un azil dintr-un canton elvețian…

Cum v-am spus, am locuit în El­veția o vreme și păstrez o foarte bună amintire acelor vremuri. Fata noastră e născută la Fribourg și, de câte ori am revenit acolo, ne-am întrebat ce a fost în capul nostru când am plecat. Elveția sea­­mănă, mai mult ca orice loc din România, cu Transilvania, iar această alăturare mi s-a părut destul de firească pentru a vorbi de­spre un fel de toleranță, o con­simțire, uneori exagerată, la valorile locului. Nu o spun cu detașare sau pentru alții, dimpotrivă. Mi-ar plăcea însă foarte mult să văd cartea asta într-o librărie fribourgheză, mai ales ca să o poată citi Noël Ruffieux, un adevărat mistic al vremurilor noastre, căruia îi este dedicată partea helvetă.

 

DINCOLO DE ROMAN. Pentru că am vorbit despre comunism, v-aș întreba care sunt cele mai puternice amintiri pe care le aveți dinainte de 1989 și cât din atmosfera creionată în prima parte a romanului se bazează pe autobiografie?

Nu cred că are o prea mare im­portanță, însă imaginea acelui fetus pe cimentul unei băi de spital este reală. Nu știam prea bine cum a rămas acea imagine – sinistră după standardele oricăror vremuri – în capul meu, se pare că a rămas într-un fel mai radical decât mi-am imaginat când am început să scriu partea româneas­că a poveștii. În rest, bibliografia e la fel de importantă ca biografia.

 

SCRIITOAREA. Ați debutat în volum cu eseul Regăsirea intimității, în 2008, urmat de un alt eseu, un an mai târziu, Ultima Thule. Cetățile dacice din Munții Orăștiei, iar în 2012 publicați primul dumneavoastră roman, Hotel Universal, și mai apoi volumul de publicistică Seinfeld și sora lui Nabokov (2014). Cum au fost acești ani pentru dumneavoastră și, mai ales, perioada care a urmat după publicarea romanului Hotel Universal? Ce s-a schimbat?

Să vă spun un secret: eu nu m-am schimbat deloc. Și, în ce am scris, am avut mereu câteva interese clare, oarecum repetitive, în măsura în care nu le limpezeam. În prima carte pe care am publicat-o, am vrut să pun în oglindă modernismul interbelic și postmodernismul anilor ’90 ca să văd, pe cont propriu, cum s-a transformat „corpul sufletesc“ din anii ’30 în corpul jupuit, rizomat, exuviat al anilor ’90. Mai era, în subsidiar, un răspuns adresat „criticilor mei“, cei care nu puteau dormi noaptea pentru că nu știau „a cui sunt“.

Le-am răspuns în câteva sute de pagini: sunt a mea însămi; la „Dile­ma“, în anii ăia, se mai putea primi cronica literară săptămânală fără a fi a nimănui. Și adevărul e că, după ce ai trăit așa ceva, nu te mai poți mulțumi cu orice. Cu Ultima Thule, care a apărut la o editură spaniolă, am deranjat câțiva da­copați care au luat-o personal, cum și eu o luasem cam personal scriind despre țara oamenilor-lup și a războinicilor care conversau cu Zeul, prin intermediar, adică despre aceeași „Țară Ardil“ din Complezență. Și Hotel Universal a avut două planuri: unul de pe vremea Războiului Crimeii (care a devenit actual doi ani mai târziu, prin anexarea Crimeii de către Federația Rusă) și altul al tulburătorilor și ameste­caților ani ’90. Seinfeld și sora lui Nabokov le aparține mai degrabă acelor cititori (dilematici) care m-au asigurat de fidelitatea lor când am plecat de la „Dilema“ și care au fost interesați nu doar de bibliografie, ci (une­ori) și de biografie.

 

MAIA. Protagonista celor două romane, Hotel Universal și Complezență, este Maia. Cine este, de fapt, Maia, cum să o interpretăm? În plus, ce a fost diferit pentru dumneavoastră acum față de atunci când scriați Hotel Universal? Altfel spus, ce a fost diferit la această nouă întâlnire cu Maia?

Tania Radu, într-o minunată cronică la Hotel Universal (genul ăla de cronică ce te împacă definitiv cu critica, indiferent că ești înăuntrul sau în afara ei), a spus clar cine este Maia: „Maia (pro­nunțat cu i lung… fiindcă e vorba de numele Maria rostit de posesoarea lui rârâită) cu fața ei de calmucă, studenta la Litere… care încearcă să reziste, prin regresie aproape autistă, fisiunii irepresibile a eului în brusca postmodernizare“. În Complezență sunt puse în paralel alte două ipostaze ale acestui personaj: una anterioară, care însă exclude cu totul orice desfășurare din Căminul/ Hotelul Universal, pentru că Maia rămâne definitiv în Ardeal, și alta posterioară, în care fata se trezește în țara ceasurilor cu cuc din care nu înțelege mare lucru. De fapt, înțe­lege un singur lucru, dar nu vreau să spun care, pentru că e amănuntul care s-ar putea s-o mai țină în viață pe Maia vreme de încă o poveste. Si Dios quiere, cum zice spaniolul…

 

COTIDIAN. Cum arată o zi obișnuită pentru scriitoarea Simona Sora, în această perioadă?

Ia, eu fac ce fac de mult, adică muncesc 10-12 ore pe zi, în fiecare zi, din fiecare săptămână. Când nu mă uit la filme sau vorbesc, ore în șir, la telefon… Înainte de pandemie ieșeam, umblam ore întregi. Acum nu mai pot, deși aș vrea. În ultima vreme, am scris mai multe prefețe, texte care îmi iau întotdeauna niște luni bune, de asta nici nu mă angajez la mai mult de două pe an. Am făcut se­lecția și am scris prefața unei antologii din poezia Ilenei Mălăncioiu (care va apărea în toamnă la Editura Cartier) și am redescoperit astfel o imensă poetă la care „armătura oțelită a caracterului“ (despre care vorbea Eugen Negrici) se suprapune peste „armătura plumbuită“ (în sens bacovian) a poeziei sale. Eu zic că am trăit și trăim în continuare vremuri prea otrăvite și infinit complezente cu răul ca să nu prețuim cele câteva cazuri de rezistență adevărată – literară și omenească. Apoi, la 1 septembrie ar trebui să predau textul introductiv al unei antologii de poete născute în România între 1960 și 1980 (unii ar zice că e o perioadă minată!), pentru Editura Vaso Roto din Spania. Traducătoarea antologiei este Cătălina Iliescu Gheorghiu, neobosita promotoare a literaturii românești în Spania, care trăiește la Alicante.

 

FEMININ ÎN LITERATURĂ. Cum vedeți literatura scrisă de femei în mileniul zilele noastre, în România, în lume – de la temele abordate, la felul cum scriitoarele își fac auzită vocea?

Recitesc cărțile celor 17 poete pentru antologia despre care vă spuneam (Svetlana Cârstean, Ruxandra Cesereanu, Teodora Co­man, Ana Dragu, Rodica Draghincescu, Domnica Drumea, Adela Greceanu, Doina Ioanid, Cristina Ispas, Judith Mészáros, Ștefania Mihalache, Ioana Nicolae, Ruxandra Novac, Alice Popescu, Simona Popescu, Andra Rotaru, Moni Stănilă) și, cu toate că de-a lungul timpului am scris despre multe dintre ele, anumite versuri mi-au tăiat pur și simplu respirația. E uluitor ce filon viu e în scrisul lor! Cititul cu atenție (atenția aia de­spre care vorbea Matei Călinescu!) este o foarte bună metodă să fii în propria generație, să exiști în propria literatură. În rest, scriitorii pe care îi citesc în ultima vreme – Alejandra Pizarnik, Thomas Bernhardt, Lydia Davis, Roberto Bo­laño, Marguerite Yourcenar, Mircea Cărtărescu, Olga Tokarczuk, Gellu Naum, Sonia Larian, Sándor Márai – sunt feminini și masculini deopotrivă, uneori scandalos de deopotrivă.






Galerie foto

Interviu cu scriitoarea Simona Sora: „Cititul cu atenție este o bună metodă să fii în propria generație, să exiști în propria literatură“
Interviu cu scriitoarea Simona Sora: „Cititul cu atenție este o bună metodă să fii în propria generație, să exiști în propria literatură“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *