Dezbateri

“Cel mai mult m-a impresionat să-i aud pe George Vraca, recitând Luceafărul eminescian, și pe Apollinaire, lecturându-și poemul Podul Mirabeau” – Radio România Cultural


A ajuns la Radio din întâmplare și a rămas aici de trei decenii. EUGEN LUCAN este cel care, la “Colecționarul de voci”, rubrica sa din cadrul emisiunii “Cu minte de weekend”, dar și la “Vocile memoriei”, emisiunea pe care o realizează, le oferă ascultătorilor Radio România Cultural înregistrări unice, din tezaurul Fonotecii de Aur a Radioului, cu personalități emblematice ale culturii noastre și mondiale. Vocile lui Bacovia, Iorga, Rebreanu sau Minulescu, ale lui Tolstoi și Apollinaire au fost auzite aici.

Despre întâlnirile cu mari creatori, unii dintre ei personalități puternice, oameni de o mare modestie sau, dimpotrivă, de un imens orgoliu; despre documentele sonore memorabile pe care le-a descoperit în fonoteca radioului; despre cum s-a adaptat la munca din vreme de pandemie, dar și despre pasiuni de altădată povestește, în cele ce urmează, EUGEN LUCAN.

 

Sunteți un realizator cu ștate vechi în Radio România. Lucrați, practic, de-o viață aici. Cum și când a început această “aventură”?

Am venit în Radio în 1990, după terminarea Facultății de Filologie, din cadrul Universității București. Am ajuns aici din întâmplare și am rămas peste trei decenii. Atunci, în anul absolvirii mele, s-a făcut repartiția posturilor de profesori pe întreaga țară la Cluj. Am mers acolo cu gând să aleg o localitate cât mai apropiată de orașul meu natal. Cel mai apropiat a fost Bucureștiul, însă, cum nu cunoșteam școlile de aici, am nimerit o școală care nu prea mi-a convenit. Un coleg de facultate, angajat deja în Radio, mi-a semnalat un post scos la concurs. Postul era la, pe atunci, redacția Literatură și Arte. Suna bine, așa că m-am prezentat cu succes la concurs.

Care a fost prima emisiune pe care ați realizat-o la radio și despre ce era ea?

Prima emisiune realizată de mine a fost de fapt o rubrică de cincisprezece minute, dedicată actualității în artele plastice. Se intitula Jurnalul galeriilor și cuprindea interviuri cu pictori, sculptori, artiști din zona artelor decorative, precum și consemnări ale expozițiilor din Capitală și, mai rar, din țară. Cred că aceasta este emisiunea la care am transpirat cel mai mult, dintre toate cele pe care le-am făcut până acum. E drept, eram la început, se lucra cu niște magnetofoane destul de grele și greoaie, care mai dădeau rateuri, uneori chiar din cauza manipulantului. În plus, se fonoteca tăind banda cu foarfeca, iar spațiul de cabină era de numai o jumătate de oră. Așa că eram și reporterul care alerga seara la vernisaje, uneori de acolo în atelierele artiștilor, căci unii dintre ei nu dădeau interviuri la vernisaj, eram și redactorul care își aștepta rândul în Cabina 7, unde puteam să-mi lucrez singur interviurile, eram și cel care-l zorea pe colegul pe care îl urmam și care își depășea sistematic ora alocată în cabina de înregistrare. Peste toate, trebuia să-i fac să vorbească pe cei mai dedați culorii decât cuvântului (iau cuvântul în numele necuvântătoarelor – spunea profesorul și plasticianul Alexandru Chira, la o dezbatere despre experiment în literatura și artele noastre după 1960). Dincolo de gluma lui reușită, erau și sunt printre plasticieni vorbitori de excepție.

Privind retrospectiv, chiar și cele mai puțin plăcute întâmplări alături de invitații mei par scene dintr-un spectacol delicios, cum ar zice Caragiale.

Ce ați făcut, de-a lungul timpului, la radio?

Cum s-a înțeles poate din ceea ce am spus până acum, am făcut cam de toate. De la munca de reporter, cea mai interesantă, cred, dintre toate cele radiofonice, la aceea de realizator. Am făcut emisiuni cu plasticieni și, mai târziu, emisiuni de versuri și actualitate editorială, altele scenarizate sau de dezbateri, documentare. Am avut norocul să fac parte dintr-o redacție în care se regăseau oameni de cultură și profesioniști remarcabili: Liviu Grăsoiu, Florin Constantin Pavlovici, Dan Verona, Titus Vâjeu sau Constantin Vișan. Constantin Vișan era un foarte bun reporter; el m-a sfătuit de altfel la primele emisiuni și m-a orientat în lumea plasticienilor, care nu-mi era tocmai familiară.

Ce emisiuni ați realizat aici? Care v-a fost cea mai dragă, dar cea mai longevivă? Care emisiune v-a solicitat cel mai mult?

Am semnat de-a lungul vremii emisiuni care se numeau Poezie tânără, Almanah. Supliment al Revistei literare radio, Caragialiana, Generația nouăzeci în literatură, Storymania. Dintre cele inițate și realizate de mine, cea mai longevivă cred că a fost cea intitulată Dicționar de literatură română, o emisiune săptămânală, lansată într-o vreme în care ne lipseau dicționarele literare. Într-un fel, tot ea a fost cea mai solicitantă, dificultatea constând în alegerea colaboratorilor potriviți, în condițiile în care emisiunea cuprindea trei rubrici, fiecare cu specificul ei. Trebuia și să găsesc acele modalități de prezentare care să diferențieze Dicționarul de emisiunile de tradiție ale redacției.

 

Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care vi le-a adus radioul? Dar cele mai puțin plăcute ?

E greu de ales dintre amintiri, cred că, spus la modul general, m-au bucurat tocmai întâlnirile cu oamenii intervievați pentru o emisiune sau alta. Câțiva vor fi numiți mai încolo. Mari creatori, unii dintre ei, personalități puternice, alții, oameni de o mare modestie sau, dimpotrivă, de un imens orgoliu. Multe întâlniri plăcute. Oameni impresionanți, calzi, prietenoși chiar, în unele cazuri; bănuindu-te de cine știe ce intenții ascunse, în altele. Unul, scriitor valoros, m-a acuzat că aș fi ”vândut” nu știu cărei edituri: i se alocase ceva mai puține minute decât altuia, într-o emisiune la care eram doar colaborator; altul părea gata să sară la bătaie: aveam în discuție un subiect cu unele aspecte delicate, pe care nu țineam să le lămuresc în minutele, puține de altfel, avute la dispoziție, dar aspecte la care se referise intervievatul însuși. Și încă având o altă părere decât aceea a multor cercetători ai domeniului. Acum, când le privesc retrospectiv, chiar și cele mai puțin plăcute întâmplări par scene dintr-un spectacol nu tocmai rău. Un spectacol delicios, cum ar zice Caragiale.

În Fonoteca Radioului există cea mai veche înregistrare a unui text literar în limba română. E făcută la Paris, în 1913, iar vocea îi aparține scriitoarei Elena Văcărescu, nepoata lui Ienăchiță Văcărescu

La “Colecționarul de voci”, rubrica pe care o realizați, sâmbăta și duminica, în cadrul emisiunii Cu minte de week-end, le oferiți ascultătorilor înregistrări memorabile din tezaurul Fonotecii de Aur a Radioului, readucând în atenția publicului personalități emblematice ale culturii noastre. Cine a putut fi ascultat aici?

În cadrul acestei rubrici lansată, la începuturile ei, împreună cu Anca Mateescu, prezint unele dintre cele mai vechi înregistrări existente în patrimoniul instituției, cum sunt cele datorate Elenei Văcărescu, lui Nottara, Tony Bulandra, Iorga, Goga, Ion I.C.Brătianu, Minulescu, Bacovia, Rebreanu. Sau altele mai recente, înregistrări făcute de-a lungul vremii de Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Nichita Stănescu, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Leopoldina Bălănuță, George Constantin, Ovidiu Iuliu Moldovan. Cum se observă, domeniile artisticului sunt preponderente, asta și datorită faptului că tezaurizarea vocilor s-a făcut cu predilecție pentru domeniile respective. Rubrica prezintă momente semnificative din biografia, bibliografia sau activitatea artistică a celui în cauză, fragmente din texte literare, secvențe din spectacole, scurte confesiuni.

Ce documente sonore inestimabile ați prezentat publicului, cu ajutorul acestei emisiuni? Ce minunății ați descoperit, de-a lungul vremii, în Fonoteca radioului?

Le-aș menționa pe cele mai vechi: vocea lui Tolstoi, înregistrare din 1908, realizată pe cu un fonograf dăruit de Edison; vocea Elenei Văcărescu, într-o înregistrare făcută la Paris în 1913. Aceasta din urmă este cea mai veche înregistrare cunoscută a unui text literar în limba noastră. Nepoata lui Ienăchiță Văcărescu recită acel ”testament” al lui în versuri. Tot cam din acea perioadă, poate puțin mai devreme, datează înregistrarea în limba originalului și în lectura autorului a poemei Podul Mirabeau de Apollinaire. Acestea au ajuns în fonoteca Radioului nostru în urma ”schimburilor culturale”, făcute în vremea puterii comuniste.

Împreună cu Gellu Naum

De asemenea, la Radio România Cultural, realizați și emisiunea “Vocile memoriei”, care se difuzează duminica, de la ora 22:30. Ce poate asculta aici publicul care vă urmărește?

Ca și în cazul rubricii Colecționarul de voci, Vocile memoriei este alcătuită cu înregistrări din fonotecă, în cea mai mare parte. Spațiul de emisie mai generos îmi permite să creionez aici profiluri ale celui evocat: scriitori, actori, plasticieni, regizori. Tot la Vocile memoriei prezint secvențe, reportaje de la manifestări comemorative, ținute acestea, când se puteau ține, de pildă, la Muzeul Național al Literaturii Române, la casele memoriale sau în diferite teatre.

 

Care-s acele voci ce v-au emoționat atunci când le-ați auzit pentru prima dată, într-o înregistrare veche, nesperată?

George Vraca recitând Luceafărul eminescian ar trebui ascultat pe îndelete de cei cărora le place poezia și de cei cărora nu le place încă. Impresionant este și Podul Mirabeau în lectura autorului (n.n. Guillaume Apollinaire). Vocea lui George Calboreanu și cea a lui George Pienescu (și felul în care povestește editorul despre scriitorii cu care a colaborat, anume Arghezi și Agârbiceanu) au un farmec aparte.

Confluențe” este o altă emisiune al cărei realizator sunteți, alături de Oana Enăchescu și Cristian Bleotu. Despre ce le vorbiți dvs. ascultătorilor, în fiecare luni, de la ora 20:00, la “Confluențe”?

Confluențe, emisiune pe care noi am orientat-o către actualitatea literară, caută să prezinte cele mai noi apariții editoriale: poezie, proză, chiar cărți de critică. O altă rubrică a Confluențelor e dedicată traducerilor și o alta dezbaterilor, cu precădere din lumea literară. Fiecare rubrică este făcută, prin rotație, de cei trei pe care i-ați numit. Au fost prezenți la microfonul acestei emisiuni, între atâția alții, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Marta Petreu, Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie, Eugen Simion, Ion Simuț, Ion Mureșan, Ioan Es Pop, Dan Coman, Ludmila Ulițkaia, Kamel Daud.

 

Am fost pasionat de fotbal, demult, în prima tinerețe. Acum sunt aproape vindecat

 

Care sunt personalitățile remarcabile pe care le-ați cunoscut, datorită meseriei dvs.?

I-am numit deja pe câțiva dintre ei. Aș vrea să-l mai evoc pe pictorul Paul Gherasim, cel cu care am înregistrat cândva ceva pe tema expozițiilor grupului Prolog. Una dintre întâlnirile noastre a fost la un început de primăvară, în curtea Bisericii Stavropoleos. Era, cred, și cântăreț în corul de acolo. Bătrân deja, într-o cămașă de in, cu barba albă, încercănat, părea unul dintre sfinții coborâți de pe zidurile bisericii bucureștene. Vocea egală, aproape șoptită. Am ascultat chiar recent acea înregistrare. În fundal, sesizabil totuși, ascuțit, ciripitul vesel al nu știu căror păsărele. E tabloul stării de calm, de liniște sufletească.

 

Dar acei oameni cu care, poate, v-ați și împrietenit ulterior ori alături de care v-a făcut plăcere să vă întâlniți și în alte împrejurări, nu doar în studioul radiofonic?

E prea mult spus că m-am împrietenit, dar m-am întâlnit de mai multe ori, cu plăcere și emoție de fiecare dată, cu Șerban Foarță, Marta Petreu, Ion Bogdan Lefter, Ioan Stanomir.

 

Cum v-a fost trecerea la munca “de pandemie”, cum v-ați adaptat la meseria făcută în perioada asta mai mult de acasă?

Primele luni de recluziune nu au fost chiar rele. Am câștigat un timp pierdut altădată la diferite manifestări, mai toate pornite dincolo de ora anunțată, cum se știe. Vremea cheltuită ieri cu zilnicul du-te-vino este azi un câștig și ea. Șefii nu mai fac scandal dacă interviurile mai lungi sunt prin telefon. Nici masca nu mă încurcă prea tare. Dar încep să-mi lipsească întâlnirile față către față. Și mă opresc aici.

 

Cum a început acest an pentru dvs.?

A început cum continuă. Cred va putea fi numit ”anul în care am stat cel mai mult acasă”.

Cum sunteți dvs. în viața de toate zilele?

Dacă îmi amintesc bine, am fost un om vesel cândva. Nu sunt sigur, se poate să fi uitat.

Care vă sunt pasiunile?

Am fost pasionat de fotbal, demult, în prima tinerețe. Acum sunt aproape vindecat.

Interviu realizat de Anca Nicoleanu



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *