Dezbateri

Câteva pânze sus – Suplimentul de cultură


Nu avem un indicator care să arate cât de plină e memoria noastră. Nici măcar nu-i cunoaștem capacitatea. S-ar putea chiar ca ea să fie unul din acei saci magici care, cu cât pui mai multe lucruri înăuntru, cu atât devin mai încăpători. Când ea, uneori, în viața de zi cu zi, nu funcționează, nu aflăm mare lucru despre limitele ei – doar că are anumite îndărătnicii sau (fără ca noi să știm că așa ar trebui numite) rafinamente.

Politețea britanică cere să spui câteva cuvinte despre vreme. La noi, după ce îți este prezentat cineva la o petrecere, un semn de bună creștere este să zici: mă lasă memoria… e de groază cât pot să uit în ultima vreme! Numai așa se poate înfiripa o relație bazată pe sinceritate și respect reciproc. Tu spui: dacă mă întrebi ce-am făcut ieri, nu mai știu, la care celălalt, la fel de bine educat, răspunde, a, eu nu mai știu nici ce-am mâncat azi-di­mi­neață. În acest dialog se amestecă joie de vivre pură, dar și ardoare sportivă. Oare cine va câștiga competiția?

Mecanismele acestui dispreț pentru memorie sunt complexe. Nu îndrăznesc să spun că pe undeva e și problema unei națiuni cu trecutul ei – ar însemna să ridic prea mult nivelul discuției. (Și e adevărat, pe de altă parte, că unii au impresia că îi lasă memoria doar pentru că nu-și amintesc o parolă. În același timp însă, au deplina memorie senzorială și emoțională a multor vârste.) Mă mulțumesc să observ aici că a ține minte e dintotdeauna semn că ești tocilar, sau (Doamne ferește!) superdotat. A nu ține minte, din contră, e semn că ești stresat, deci ești activ, ai succes, suferi, te zbați, ești un erou.

Ne solidarizăm, de altfel, imediat împotriva memorării în școală, care este numaidecât o expresie a înapoierii, a spălării creierelor. Bi­neînțeles că e descalificant pentru un profesor să ceară învățarea pe dinafară a lecțiilor sau comentariilor – într-un cuvânt, a „logaritmilor“. Dar exercițiile de memorare activează totuși ceva în mintea noastră bine instalată la televizor. Trebuie să învăț pe dinafară cinci strofe – un lucru, bineînțeles, inconfortabil; dar se pot găsi soluții intelectuale splendide la probleme stupide, de exemplu, poți găsi mecanisme asociative care își vor face apoi treaba toată viața. Trebuie să învăț turcă, latină, chineză? N-ai cum s-o iei logic și atât, și în plus nu totul se poate deprinde „repede și fără efort“ – mantra modernității – pe bază de jocu­lețe și prăjituri. Mai trebuie pus la treabă și osul memoriei.

Că veni vorba, nu reușesc deloc să-mi amintesc cine zicea că nimeni nu știe cum va reacționa sub tortură, cât de mult va rezista, cât de curând va trăda – în fine, un caz particular al teoriei că nu ajungem să ne cunoaștem decât în vreme de criză. De acord că poezia e, poate, netrebnică, dar actul de a o învăța pe de rost nu are legătură cu tortura, ci cu artele marțiale ale memoriei, care te țin iute și flexibil. Nichita Stănescu povestește cum a învățat Luceafărul pentru ora de română fără să-l atragă cu absolut nimic. După vreun an, era cu o fată într-un parc și a început să-i recite poezia. Aici cititorul se crispează îngrozitor la ideea unui modest succes erotic pe bază de opere complete, dar nu e deloc vorba de asta: cică abia a apucat el să extragă câteva strofe de unde fuseseră depozitate în minte, că l-a copleșit senzația că aia e artă în cel mai înalt grad și a plecat imediat acasă să se apuce de poezie, lăsând-o pe fată cu gura căscată în parcul respectiv. Toamna a căzut peste parcul mut.

Una peste alta, realitatea e că am citit cărți din care nu-mi amintesc nimic – nu una, ci o grămadă, din care poate nici măcar titlul nu-l mai țin minte. Au intrat în circuit într-un mod obscur? Au hrănit ceva? Nu se poate ști. Acum, în loc să-mi solicit memoria, mi-o protejez, chipurile – nu-mi învăț CNP-ul pe dinafară ca să nu risipesc resurse, merg de zece ori într-un loc fără să învăț străduțele pentru că mă uit mereu pe Google Maps etc. Iar între timp amintirile importante se transformă ca în tablourile lui Magritte, Amintiri din călătorie, unde toate obiectele, toate peisajele, mărul cel mare, sunt acum din piatră – tuf sau poate travertin.

Legat de asta: să-mi explice și mie cineva ce înseamnă Persistența memoriei. Cum adică, persistă? Păi ori ține minte, ori a uitat! Terțul este exclus. Dar, dincolo de faptul că nu trebuie să punem mare preț pe ti­tlurile suprarealiștilor, poate că aici e vorba tocmai de diferența între amintirea care te servește precis, funcțional, și cea care te bântuie. Memoria în care ții ceva la îndemână pentru altul și memoria care a devenit tu.









Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *