Dezbateri

Câteva pânze sus – Suplimentul de cultură


Aș vrea să fi ținut minte cine mi-a recomandat fiecare carte care mi-a plăcut. („Plăcut“ e cuvântul pe care îl folosim mecanic în ca­zul ăsta, iar el poate însemna orice de la „m-a făcut să plâng“ până la „m-a făcut să las totul și să mă mut în Yoknapatawpha“.) Mi se pare impardonabil că am uitat traiectoria fizică a multor cărți.

Nu mă refer la ideile din ele, ci, de exemplu, la traseul pe care le-am împrumutat, uneori de la cineva care le împrumutase la rândul lui pentru trei zile. Puteam face rost de o carte pe care ne coordonam suficient de bine ca trei dintre noi s-o citească într-o săptămână. (Dar asta demult. Apoi vine vremea când îți permiți să ți le cumperi singur, atâta că nu mai ai chef de citit.)

Ca orice om normal, datorez cărțile pe care am ajuns să le citesc prietenilor, familiei și profesorilor. E imposibil să te orientezi în cultură de capul tău, fără să ai noroc de filtrele și rezultatele parțiale ale altora, care să mai limiteze din orbecăire. Dar am aflat de câte o carte foarte bună și de la oameni în care n-aveam deloc încredere. Fie mi-o recomandau pentru că le plăcuse, și anume din motive greșite, fie își băteau joc de ea, ceea ce nu rareori era un semn că acolo se ascundea ceva bun. Unii oameni sunt mai mici decât cărțile pe care le citesc. Ce înțeleg din ele este atât distractiv, cât și tragic.

Ziceam că ar fi ideal ca tot ce știm să aibă și o istorie a achiziției și transformării, un fișier cu metadate care să cuprindă evoluția informației și comerțul ei cu biografia noastră. În dicționarul nostru personal, în dreptul fiecărui cuvânt românesc, englezesc, franțuzesc, să nu scrie numai ce înseamnă, ci și din ce dialog sau din ce carte a fost învățat, sau poate din „The Economist“, sau din The Simpsons. Exact așa cum notează etnografii despre cântece și datini, „cules în satul…“, „auzit de la…, în septembrie 1937“. Pentru că un tablou nu e doar un tablou, este și persoana cu care l-ai văzut prima oară. Un concert de Sibelius sau Franck este și imaginea de pe discul pentru pick-up sau a DVD-ului și locul de unde l-ai cumpărat (ploua? nu ploua?). Informația culturală trebuie să fie sub formă de filamente, nu de puncte, ca să poată deveni o rețea prin care se poate circula. Punctele, oricât ar fi de multe, nu vor fi niciodată suficiente ca să acopere o linie întreagă.

Așa. Dar asta devine o mare problemă atunci când știi de unde provine fiecare cântec pe care îl asculți. Ești mutat de colo-colo cu casă cu tot în trei locuri într-un sfert de oră. Ca s-o spun pe ro­mânește: playlisturile ascultate pe shuffle devin montagnes russes. Trebuie să alegi cu grijă ce asculți ca să nu te trezești transportat, împotriva voinței tale, la mii de kilometri depărtare. Unele cântece duc aluviuni contextuale mai ceva ca Dunărea și creează propria lor deltă schimbătoare. Și pentru că e imposibil să nu știi de la cine ai un cântec, iată că, de câte ori asculți, te întorci undeva. Nervii tăi au fost atacați cu agent mp3.

Tot câte un shuffle ne scoate de pe unde am fost ascunși în sufletul cuiva care ne-a uitat. Mă îndoiesc că azi te mai ține cineva minte după cărțile pe care le-a împrumutat de la tine. Singura șansă rămâne tot cântecul din taxi sau poate din micul restaurant în care ești doar un străin sau o străină, cântec pe care nu există nici o forță în lume care să-l poată sări.

Glosar: mp3 – format digital pentru piese audio; shuffle – lecture aléatoire; The Simpsons – Ultima simfonie a lui Șostakovici









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *