Dezbateri

Câteva pânze sus – Suplimentul de cultură


Nu mă mai enervez când îmi dau seama că am citit cutare carte, dar nu-mi amintesc nimic din ea. Asta e, parametrii de funcționare scad, ceea îmi face chiar o oarecare plăcere. Mă îngrijorează însă când constat, ca zilele trecute, că nu mai țin minte nimic din cartea aia, decât că mi s-a părut foarte bună! Așa ceva n-are sens, sau dacă are, e unul de care mai bine mă lipseam. Ăsta nu mai e un rateu de memorie, e un rateu de gust, adică am fost în stare să admir o carte care, iată, s-a dovedit că nu lasă nimic-nimic în urmă…

Aici trebuie să observ în paranteză că obsesia de a nu da un rateu de gust este de fapt absentă la cei foarte bine așezați în cultură și e proprie mai degrabă ce­lor care, oricât de sârguincios, nu fac altceva decât să mimeze iubirea de carte și se întreabă mereu dacă se vor face sau nu de râs dacă le place nu știu ce carte no­uă. Unde mai pui că, atunci când marele romancier destăinuie că citește romane polițiste sau când compozitorul lasă să se înțeleagă că ascultă și muzică lăutărească, toată lumea se topește și îi felicită pentru calda și bogata lor umanitate; când sârguinciosul nostru face aceeași mărturisire, lumea e stânjenită. Nu mai înțe­legi nimic! Pervers mai e jocul social al culturii. Dar chiar poți să ții minte fiecare carte care ți s-a părut foarte bună? Nu e ca și cum ai avea pre­tenția să-ți amintești fiecare ciocolată pe care ai mâncat-o? Nu prea e. Lectura unei cărți are o istorie, în vreme ce mâncatul e, în principiu, o plăcere imediată, care nu negociază cu tine înțelesul întregii tale vieți. (Sunt însă gata să accept că există și mese atât de rafinate încât schimbă destine. Cu această speranță, aștept casolete pe adresa frigiderului redacției.)

Dar la urma urmei, cititorul de la 40 de ani nu mai e același cu cititorul de la 20 de ani. Priori­tățile se mai schimbă. Nu săptămânal – aia nu se mai cheamă că-ți schimbi prioritățile, ci că ești varză –, dar în etape mari de viață chestiile care te pun pe picioare vor fi, într-adevăr, altele. La tine­rețe e posibil să te încânte o literatură mai întunecată, a experimentelor și vir­tuozității verbale, iar la maturitate s-o preferi pe cea cu un cât de în­țelepciune economică (stilistic și chiar financiar) însoțită de un pic de veselie, care acum nu ți se mai pare o greșeală barbară în artă. Și cine știe, poate că schimbările astea îți înnoadă sinapsele altfel și nu mai poți recrea exact mecanismele satis­facției specifice unei faze anterioare. Aici însă parcă aș zice că, dacă orice o etapă nouă ține să-ți reformateze complet hardul vechi, ăsta nu mai e semn de evo­luție organică, ci de război cu tine însuți. Dacă nu-ți mai poți înțelege op­țiunile, dacă le-ai uitat complet, înseamnă că n-au fost niciodată ale tale.

Și uite așa mă gândesc în continuare la acea carte care mi s-a părut foarte bună, dar din care nu-mi mai amintesc decât un lucru: cineva întreba pe altcineva câte secunde are curaj să conducă pe autostradă cu ochii închiși.

Alerg și eu puțin cu ochii în­chiși, dar după câțiva pași mă sperii și îi deschid.









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *