Dezbateri

Câteva pânze sus – Suplimentul de cultură


Unul te ascultă ca să te salveze, altul te lasă să vorbești ca să-ți facă o fișă. În timp ce tu povestești, cineva își notează în minte caraghioslâcurile, slăbiciunile, scăderile, te ascultă stilistic. Altcineva te ascultă punitiv, adunând re­pro­șuri pentru mai târziu. Noroc cu cei care chiar ascultă cu toată dibăcia, și e de sperat că și noi, când ne vine rândul, facem (aproape) același lucru pentru ei.

Nu toată lumea rezolvă problema ascultatului în același fel. Unii au soluții la jumătate de preț. Te duci la cutare cu necazul tău, pe care l-ai întors pe toate fețele de câțiva ani încoace, cu toate ramificațiile lui, fiecare din ele ducând într-o fundătură. Deschizi gura și începi să-i spui mizerabila ta poveste: uite, în fiecare dimineață mă cuprinde o apatie… – iar cu asta celălalt s-a lămurit și îți oferă imediat soluția: magneziu! Sau termini berea, mai învârți de câteva ori sticla și te hotărăști să-ți deschizi sufletul: de câțiva ani, soția mea… Dar celălalt te întrerupe deja: știu… cum să nu știu?! Scoate-o la un shopping, crede-mă, restul sunt vorbe, sau cumpără-i un laptop de-ăla subțire, să vezi ce… Aici ascultare nu există, cuvintele tale nu sunt decât un obstacol în calea cuvintelor pe care vreau eu să le spun, o amânare a lor, ca o pauză de publicitate după care vine, în sfârșit, rândul meu.

Încă două frustrări, infinit de banale. Mai întâi omul căruia îți faci curaj să-i spui: în anul ăla mi-a ars casa! mi-au ars toate lucrușoarele, cărțile!, iar el te luminează: asta e nimic, fii atent, am văzut la televizor cum un tip avea două case, amândouă au ars… și ce lucruri avea… pentru că familia lui… Îți vine să intri în pământ de rușine, cu pârjoleala ta mediocră. Chiar mai simplă e a doua situație, în care ascult cu o imperceptibilă nerăbdare cum ți-e dor de locurile pe unde ai copilărit, de dealurile line, cum se-auzea în înserare scârțiitul ascensorului și așa mai departe, și la sfârșit te asigur că nimeni nu te înțelege mai bine ca mine, ai și tu 200 de lei până marți?

Sigur că majoritatea prietenilor noștri au alt calibru, altă cherestea. Unul îți ascultă nesosințele de pe margine, cu maximă discreție, nu se bagă în sufletul tău, ca să poți să-ți desfaci baierele sufletului și să-ți livrezi pitch-ul – numai că la sfârșit el e tot pe margine, tot discret, nu se angajează cu nimic. Ba chiar duce abilitatea până la a te întreba tot pe tine: așa, și tu ce soluție vezi? Abordarea lui e, de altfel, excelentă; în ansamblu, ai vorbit, te-ai descărcat, ce mai vrei. Și mai perfecționat decât amicul cu ascultare psihiatrică lucrează prietenul-depozitar. El te ascultă și zice din când în când – exact atunci când trebuie – Nasol! sau Incredibil! sau Ce porcărie! Tu vor­bești o oră întreagă și parcă te-ai mai răcorit. Când te oprești, celălalt nu se grăbește, așteaptă să schimbi tu subiectul. Dacă nu-l schimbi, ci mai ai ceva de zis, mai zice și el o dată: nu pot să cred! Și are dreptate. Când te plângi de ceva, mai ales de o măgărie concretă (dacă vă plângeți de nuanțe – felicitări!), nu ai nevoie de reacții sclipitoare, ci de o solidaritate aproape tăcută. Cât să-ți poți deșerta sacul. Nu ți s-au oferit solu­ții, slavă Domnului, doar ascultare, semnale fatice și la sfârșit o strângere de mână ceva mai tare ca de obicei. (Am uitat să zic că nu mă refer la situațiile în care te plângi unei autorități. Nu-mi doresc o societate în care doctorul te ascultă cu ochi mari și la sfârșit te întreabă ce diagnostic te-ar atrage.)

Dar dacă vrei doar solidaritate tăcută, înseamnă că nu contează cine tace în fața ta. De fapt, contează: calitatea ascultării e în bună parte responsabilă pentru calitatea discursului. Ești mai precis când cineva e mai atent. Chiar dacă celălalt nu zice nimic și povestea e în întregime a ta, sub anumite priviri devii totuși mai inteligent, te mobilizezi, în vreme ce sub altele doar te temi că vei face greșeli la tot pasul, și atunci chiar le faci. Cine nu știe cât de stupide sunt cuvintele care ne ies pe gură atunci când avem exact două minute ca să impresionăm un necunoscut important, care ne-ascultă fără nici un chef. Și invers: un semn oarecum bizar după care recunoști un prieten la telefon este că tu însuți ai început, în sfârșit, să treci la subiect.









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *