Dezbateri

Câteva pânze sus – Suplimentul de cultură






Mă înspăimântă ideea că azi, oricât de mărunt e un eveniment la care participi, înregistrarea lui ajunge pe internet, de unde nu mai dispare niciodată. Decât odată cu internetul, care pare că e ultima chestie de care homo sapiens ar accepta să se despartă.

Cei ce simt această spaimă o explică de obicei cam așa: nu doresc ca orice prostie, orice idee nemestecată, de „tinerețe“ (această tinerețe care nu se mai termină odată!) să fie asociată cu mine ca o etichetă nemaipomenit de lipicioasă. Nu doresc ca orice glumă făcută la repezeală, să zicem despre iepuri, care a părut o idee bună atunci și toată lumea a zâmbit moțăind, să mă facă să intru la pușcărie mai târziu, când iepurii vor veni la putere. În caz că lucrurile care mă entuziasmează acum nu mă vor mai entuziasma în viitor, oare nu va fi stânjenitor ca lumea să mă regăsească acolo, în film, încremenit în hobbyul meu penibil de atunci, cu declarațiile mele de adâncă pre­țuire pentru ceva ce apoi m-a dezamăgit, cu ticurile vremii care devin ridicole deja după un an, darămite după un deceniu…?

Iar toate acestea sunt rezonabile. Iată câteva probleme totuși. Una dintre problemele rațio­na­mentului de mai sus – cea mai mică – este vanitatea de la baza lui. Evenimentele mici și mari de azi sunt potopite liniștit până săptămâna viitoare de alte evenimente mari și mici. Gafe apocaliptice sunt uitate a doua zi. Și chiar dacă într-adevăr e ușor să dai un search pe Google, câți îți vor căuta numele și, dacă o vor face, câți se vor uita la nenumăratele ore de înregistrări video? Îmi amintesc din școală o precizare ciudată de la geografie: țara cutare are un teritoriu de atâția kilometri pătrați „din care atâția sunt aco­periți de drumuri“. De ce tocmai de drumuri? De ce nu se precizează „din care douăzeci de metri pătrați sunt ocupați de o coșmelie roșie“? Dar în viitor mulți kilometri pă­trați vor fi ocupați de jungle de servere care stochează inconti­nența video a planetei.

Mai puternică este o altă obiec­ție. Raționamentul acesta prudent de tip „dacă, în viitor, o să mă crispeze nivelul meu de acum?“ presupune o convingere înduio­șătoare în progresele noastre continue. Oare ce nu ne e clar în faptul că NU o să fim din ce în ce mai buni vorbitori, mai profunzi și mai veseli? La 20 de ani cântam binișor la chitară și îmi închipuiam că o să ajung departe, trecând cu vederea un detaliu, că de fapt ăla avea să fie vârful absolut al relației mele cu acest instrument. Pe ce bază, deci, îmi pot permite să cred că peste 5 ani evenimentele astea vor fi mai reu­șite? Un singur lucru e, de fapt, clar – că voi fi mai gras, mai buhăit, mai defetist și mai nedoritor de dialog, că o să citesc și mai puțin și o să fac glumele alea porcoase, alea care ne surprind la unii oameni de calitate de la care nu ne-am fi așteptat ca ele să rămână unica formă a umorului. Ideea unui adult că în viitor i-ar putea fi rușine cu el, cel de azi, e ridicolă. Singura atitudine înțe­leaptă este deci asta: participă, participă fără teamă la evenimente, sub ochiul de catoblepas al camerei, pentru că după ceva ani nici n-o să-ți vină să crezi ce articulat erai pe vremuri, ce tânăr, și ce vesel (comparativ).

Iar acum, ca să îmi urmez gândul până la capăt, o problemă cu toate aceste obiecții. Înregistrarea video, pusă pe net – a întâlnirii de la cișmea, a discuției de la radio, a analizei de pe bordură – îți taie totuși ultimul rest de spontaneitate. Pentru că, orice s-ar zice, asta e ca și cum ți s-ar cere să distrezi copiii, urmând ca apoi felul în care ai distrat copiii să fie analizat în senatul universității. Fiecare gest al nostru are o adecvare circumstanțială – definiția tehnică a bunei cuviințe – fără de care am fi socialmente nebuni sau dadaiști; vorba și mișcarea trebuie să fie deci potrivite situației, sau, cu alt cuvânt, publicului. Faptul că ești înregistrat îți cere să satisfaci simultan seturi de cerințe diferite. Și atunci te contorsionezi. Sau alegi să satisfaci numai un set de cerințe, și atunci – unii vorbesc doar pentru televizor, nu cu oamenii vii din față. Iar câțiva se investesc copilărește în ceea ce fac, nepăsători la cum va arăta viața lor pe YouTube și sperând că failibilitatea ar putea fi, în mod misterios, o virtute.









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *