Dezbateri

Câteva pânze sus – Suplimentul de cultură


Într-unul din eseurile din Imposibila întoarcere, Marin Preda laudă un istoric contemporan pentru că, deși ar fi putut scrie 15.000 de pagini despre subiectul respectiv, a scris doar „de zece ori mai puțin, având deci, asemeni unui mare romancier, intuiția atât a limitelor curiozității și atenției cititorului, cât și a limitei interesului pe care îl poate stârni un astfel de subiect“.

Te lasă visător ideea asta, a cititorului a cărui pasiune și concentrare încep să slăbească după pagina 1.500. Despre volumul respectiv – William Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich, al cărei titlu îl citează de fapt după o traducere franceză – Preda spune că această „admirabilă carte“ este un „al doilea Război și pace al timpurilor noastre“ și subliniază că autorul a scris-o consultând nenumărate cutii de documente, așadar ar fi putut scrie incomparabil mai mult.

De-asta nu cred că Preda glu­mește în pasajul respectiv, adică în nici un caz nu îl ia peste picior pe autor pentru că s-ar fi lungit.

Era o vreme când îmi plăcea să citesc romane groase din motivul banal că nu voiam ca personajele să intre și să iasă prea repede din viața mea, după ce adică eu de-abia le amenajasem spații complexe de cazare. Acum nu mai am timp de citit așa ceva – firește că dau vina pe lipsa timpului, ca să nu trebuiască să recunosc că de fapt ochii mei sunt de mulți ani obișnuiți să sară dintr-un colț al altuia al ecranului fără noimă și fără ca mintea să mai rețină nimic. În general însă am impresia că și alți cititori au coborât standardele sub limita rezonabilă de 1.500 de pagini, preferând o lectură care să nu depășească două-trei paragrafe. Încerc să văd în atitudinea lor o opțiune sa­piențială a frugalității, a eliminării barocului și larmei, prin care cititorul de azi alege să citească puțin, pentru a reflecta enorm.

Una din cele mai bogate tra­diții culturale o are căinatul sorții culturii. Dacă ne gândim că absolut fiecare generație s-a văzut nevoită să constate că „azi nu se mai citește cum se citea pe vremuri“, singura concluzie posibilă e că cel mai mult citeau oamenii din paleolitic. Mai aproape de noi, și lui Eliade i se părea că cititorul e prea grăbit și că romanele clasice beneficiaseră de un public mai ospitalier, mai dispus să asculte până la capăt.

În Jurnalul portughez zicea că dacă Tolstoi ar fi fost tot timpul îngrozit că pagina cutare e banală sau repetitivă, că adică l-ar putea plictisi pe cititor, n-ar fi apucat să construiască nimic serios. Sensul pasajului, așa cum mi-l amintesc (nu am cartea la îndemână) era că spectrul unui cititor agitat, care vrea urgentarea satisfacțiilor, ca­re constată că de jumătate de pagină nu i s-a mai livrat nici o scenă intensă și nici un citat memorabil, i-ar fi împiedicat pe clasici să creeze de-a lungul romanelor platformele care să dea, la vremea potrivită, greutate și miză mesajului. (De altfel, în mâini artistice bune, repetitivitatea poate fi o unealtă fină, indispensabilă chiar. Tot așa cum nici ritualurile nu au apărut pentru că reprezentau metodele cele mai rapide de a îndeplini ceva.)

M-aș întoarce în încheiere la același eseu lui Marin Preda (publicat inițial în revista „Luceafărul“). Despre cartea lui Shirer zice că a citit-o și recitit-o de câteva ori și i-a „plăcut așa de mult, încât simt un regret că divulg aici această lectură parcă numai a mea“. Ce e simpatic nu e că Preda citea istorie. (Din Cel mai iubit dintre pământeni suntem cât pe-aci să rămânem cu impresia că citea nu­mai filosofie…) Ci faptul că un bestseller internațional, cu milioane de exemplare vândute în lumea vestică în anii ’60, putea să fie, pentru un cititor român, o carte ezoterică, descoperirea ta per­­sonală cu care ești într-o tandrețe secretă. Bineînțeles, nu e vorba aici numai de circumstanțe, adică de faptul că era greu, uneori imposibil, să găsești în România comunistă cărți care erau pe toate drumurile în SUA și în Occident. E vorba de faptul că se poate întâmpla ca un scriitor altminteri uriaș, faimos, să fie într-o perioadă a vieții tale, proprietatea ta personală, atunci când, dintr-un motiv sau altul, nimeni din prietenii tăi nu-l citește și n-a auzit de el, când profesorii ridică din umeri, când la televizor nu e vorba despre cărți. Poate nici nu știi că el e, de fapt, faimos, crezi că ești unicul lui cititor, cel sau cea pentru care această carte a fost scrisă special, scrisă, să zicem, de Romain Gary, acest nume îndepărtat pe o copertă a colecției Meridiane din anii ’60.









Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *