Dezbateri

Câteva pânze sus


Întrebările mari se pun în interviuri mărunte.

Când iau un interviu, nu uit să întreb „care mai este rolul literaturii azi?“. Intervievatul meu va avea grijă să răspundă că „Orice s-ar spune, oamenii au nevoie de…“; apoi, la întrebarea mea plictisită „cum vedeți viitorul umanității?“, el ne va liniști, arătându-se „încrezător“. Acest tip de dialog pe marginea problemelor mari seamănă cu un pasaj dintr-o carte ale cărei trei volume îmi apar imediat în fața ochilor, fiecare cu un fluture diferit pe copertă, La Medeleni, o ediție veche, din anii ’20 sau ’30. Ionel Teodoreanu punea problema așa: „Ca să fii scriitor – mai întâi – trebuie să scrii. Ca să scrii, trebuie să stai. Ca să stai trebuie să ai pe ce ședea“. Cu concluzia: „Operele unui scriitor sunt rezultatul colaborării permanente dintre el și scaunul său“.

Odată zeflemisite deci întrebările mari legate de arta scrisului, Teodoreanu, grădinar rococo, nu se poate stăpâni și continuă să exploateze tema, adăugându-i tot felul de ornamente. Ele converg spre ideea că dacă ai înțeles scaunul, ai înțeles scriitorul, care este „impregnat de personalitatea scaunului“. Așa, de exemplu, vedem scriitorul aristocrat așezat pe un scaun Louis XV, iar pe cel poporanist pe un scaun cu trei picioare, ca în fața unei mămăligi. Scriitorul boem va sta pe „un scaun alarmat, cu picioarele rupte și prost reparate, un scaun anarhic, proletar“ – ce-i drept nu prea înțe­leg cum vine treaba cu boema proletară. Scriitorul cu viață burgheză și banală va avea, la rândul său, „un scaun obez, care nu se clintește de la locul lui din fața biroului“ (asta înțeleg foarte bine). Sar peste pasajul despre rasa scriitorului, care era mult mai bine dacă lipsea – numai că nu putea lipsi pentru că autorul urmează, chiar și în parodie, categoriile analitice ale lui Taine, race, milieu și moment – și mai citez doar profeția că „dacă scrii pe scaun tare, vei produce opere intitulate Dureri tainice, Prometeu, Răstigniri“.

Tehnica nu a făcut mari progrese – scriitorii scriu tot așezați, iar unii, care duc povara cunoaș­terii, chiar lungiți. E adevărat că nu prea mai scriu pe hârtie. Iar laptopul nu exprimă la fel de bine stilul scriitorului ca scaunul lui. Spre deosebire de sfârleaza care are fofează, laptopul nu are spetează. Mi-l pot închipui pe Bernardin de Saint Pierre scriind mica lui poveste paradiziacă pe un MacBook Air și pe Pynchon punând laolaltă tone de fapte și poante pe un HC85. Nu știu dacă Pendulul lui Foucault a fost scris de mână sau dactilografiat, dar computerul din roman, Abulafia, a devenit cu siguranță mai celebru decât jilțul lui Eco.

În scrisoarea trimisă de Olguța, în care ni se propune hermeneutica medeleniană a scaunului de mai sus, apare și un pasaj de ședere inițiatică: „aș obliga pe fiecare scriitor incipient să facă o lungă siestă pe scaunul lui Caragiale, plătind evident o taxă acestuia“. Speranța aici e că în felul ăsta mulți scriitori prea trandafirii (nu că Ionel Teodoreanu ar fi fost vreun încruntat) se vor lăsa de meserie. Dar azi nu prea mai avem acces la mobila scriitorilor. Adică avem acces la Dulapul îndrăgostit al lui Brumaru, și la „tran­sportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă“, de care scrie într-un poem Virgil Mazilescu. Nu prea cred că va exista vreodată în muzee o secțiune de computere ale scriitorilor. Scriitorul scrie până crapă laptopul și atunci își ia unul nou, nu mai devreme. Am auzit totuși că unii își iau totuși un laptop mai bun din vreme, dar nu îl vând pe cel vechi și încă funcțional, ci îl sugrumă și apoi îl îngroapă în pădure, ca pe cel mai mizerabil martor și colaborator permanent la nașterea literaturii.



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *