Interviuri

„Cartea lui Ozzy e o mărturie haioasă și emoționantă în același timp“ – Suplimentul de cultură






Mircea Pricăjan este scriitor, traducător, iar de anul acesta este și redactor-șef al revistei de cultură „Familia“. Printre scriitorii pe care i-a tradus se numără Stephen King, Chuck Palahniuk, Joyce Carol Oates, Raymond Chandler sau J.G. Ballard. Cea mai recentă carte pe care a tradus-o este Eu sunt Ozzy (Editura Polirom, 2021), semnată de Ozzy Osbourne și Chris Ayres. Dacă vă uitați des pe Netflix, e foarte posibil să dați peste un film a cărui subtitrare a fost tradusă tot de Mircea Pricăjan. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Mircea a vorbit despre traduceri, scris, pandemie și despre lucruri care pot schimba o zi în bine.

 

Prima carte pe care ai tradus-o este Capcana pentru vise, de Stephen King, în 2004. De unde ți-a venit ideea să traduci cartea?

Din nervi. Citisem traducerea The Green Mile și mă crucisem. Era prima traducere care apărea la editura orădeană Aquila ’93, după ce copyrightul pe King fusese pierdut de Nemira, și se presupunea că nici următoarele nu aveau să fie mai izbutite. Eu tocmai absolvisem Literele cu o teză despre King și treaba asta m-a afectat cumva personal. Așa că m-am prezentat la editură, le-am propus să mă ocup de acest autor, am dat o probă, am luat-o și așa s-a întâmplat să traduc primele șase cărți, toate de King.

 

O carte pe care visezi s-o traduci?

Nu cred că există vreuna. Poate pentru că nu-mi mai doresc atât de tare să traduc cărți. Bine, hai, aș mai traduce cu drag un Stephen King. Au trecut 10 ani de la ultima mea traducere a unei cărți de-ale lui și parcă mi-e dor să fac treaba asta din nou. Poate un volum de povestiri din prima lui perioadă de creație, de pildă Skeleton Crew.

 

Ai întâlnit vreun scriitor pe care l-ai tradus?

L-am întâlnit pe Jeff VanderMeer în 2008. Cu doi ani înainte tradusesem Veniss Underground, un omnibus constând din romanul omonim și un volum de povestiri plasate în același univers new weird, la editura Tritonic, în colecția lui Michael Haulică. Jeff era în turneu prin România și s-a abătut din drum pe la Paleul meu, în Bihor. Eram în plin șantier, tocmai ne mutaserăm la casă și construiam deja de două luni diverse lucruri prin curte: terasă, gard, trotuare etc. Era vară și eram negru de la soare, slab ca un sclav și expert de-acum în turnat betoane. Jeff și Ann, soția sa, editoare de top, au rămas la o ceașcă de cafea și la o gură de praf, apoi și-au văzut mai departe de drum. Țin minte că i-a impresionat pe amândoi capacul vasului nostru de WC: era verde și avea un desen cu o broască uriașă. Foarte new weird, așa.

 

Cea mai recentă carte pe care ai tradus-o este Eu sunt Ozzy (Editura Polirom, 2021), semnată de Ozzy Osbourne și de publicistul Chris Ayres. Încep cu marea mea curiozitate: ești sau nu fan Ozzy Osbourne?

Cum aș putea să nu fiu fan Ozzy? (Râde.) Da, sunt mare fan. De fapt, doar fiindcă sunt așa mare fan mi-am încălcat promisiunea fer­mă de a nu mai traduce cărți.

 

Fac o paranteză. Mi-ai spus mai devreme că nu-ți mai dorești atât de tare să traduci cărți. Acum îmi zici că ți-ai făcut chiar o promisiune fermă de a nu mai traduce cărți. Ce s-a întâmplat de ți-a pierit pofta?

Pofta de tradus cărți cred că nu se poate pierde. Dovadă e faptul că, în ciuda promisiunii mele „fer­me“, am reușit cel mult să răresc traducerile literare. S-a întâmplat următorul lucru: cândva, după zece ani de muncit cu normă de tradus, am privit în urmă și am tras linie. Se adunaseră câteva zeci bune de titluri, însă la rubrica „producții proprii“ trona un mare zero. Abia atunci am înțeles că traducerile mă secătuiseră, de fapt, de toată energia, că amânasem de la o carte la alta scrierea cărților mele. Am hotărât să fac o schimbare, măcar ca să-mi verific teoria. Am virat spre traducerile tehnice, fiindcă din ceva trebuia să trăiesc cu familia mea, și-n locul rămas liber în minte am început să-mi construiesc poveștile. Multe deja începute și abandonate, inclusiv trei romane. Până la urmă mi-am dat seama că drumul era, de fapt, în față și abia atunci am început să scriu proza în care credeam cu adevărat. Surprinzător și pentru mine, aceasta n-a fost nici pe departe din zona fantastică, așa cum îmi imaginasem cândva. Dar ăsta este alt subiect…

 

Revin la Ozzy. Spuneai mai devreme că asculți muzică atunci când traduci. Când l-ai tradus pe Ozzy ce ai ascultat? Tot pe el? 

Ozzy era în playlist, evident! În special cu Ozzmosis, albumul lui din 1995 cu care l-am descoperit și pe care-l ascultam în anii aceia nonstop la walkman. M-a ajutat mult că-l știam deja pe de rost, l-am folosit ca background music, la modul acela care nu-ți distrage atenția de la ce ai de făcut, dar imprimă o stare de spirit. Vocea lui Ozzy înregistrată m-a ajutat să-i aud vocea din carte, să o recunosc și să o surprind cât am putut de bine în traducere. Ai observat că, spre deosebire de om, vocea lui n-a îmbătrânit defel?

 

Volumul Eu sunt Ozzy e semnat de Ozzy Osbourne și de scenaristul și publicistul Chris Ayres. Din ce știi tu, cum a funcționat această muncă în echipă?

Prezența lui Chris Ayres în proiect se explică prin faptul că Ozzy suferă de dislexie. Dacă n-ar fi existat acest detaliu biografic, probabil că numele cosemnatarului ar fi putut lipsi de pe copertă și nimeni nu și-ar fi dat seama. Pentru că textul pare într-adevăr scris de Ozzy însuși. Îi reflectă extraordinar de bine personalitatea, modul de-a fi și de-a vorbi. Există în carte o oralitate bine strunită, iar acesta presupun că e într-adevăr meritul lui Ayres, care a pus în pagină exemplar amintirile dictate de rock star.

 

Cititorul Mircea Pricăjan cum a văzut cartea?

Cartea e o mărturie no-bullshit haioasă și emoționantă în același timp. Important mi se pare faptul că poate fi citită cu reală plăcere chiar și de cei care nu sunt neapărat fani ai lui Ozzy. Are acea onestitate care vorbește la fel de mult despre timpuri și societate cât despre personajul ei principal. În plus, Ozzy este cu adevărat un personaj. N-ai cum să nu-l îndrăgești.

 

Seamănă cartea lui Ozzy cu imaginea pe care o aveai tu despre el? S-a schimbat ceva?

Seamănă extraordinar de tare. Mărturisesc că asta m-a surprins foarte plăcut. Aveam oarece re­țineri, îndoieli, dar toate s-au spulberat la prima lectură, cea de dinaintea traducerii propriu-zise. Dacă s-a schimbat ceva, și s-a schimbat, a fost simpatia față de Ozzy. Așa sucit cum îl știam, după cartea asta l-am simțit mai aproa­pe de mine. Sunt pasaje în ea de o emoție și tandrețe sfâ­șietoare, totul în mijlocul vârtejului euforizant în care el s-a aflat mai mereu. Luciditatea asta improbabilă și impecabilă de cristal, deși episodică, e marea surpriză a autobiografiei, zic eu.

 

Știu că ai tradus și autobiografia lui Bruce Springsteen, Born to Run (Polirom, 2017). Cum au fost, pentru tine, comparativ, experiențele de traducere Springsteen-Ozzy?

Springsteen e un poet și treaba asta se simte în autobiografia sa. E în egală măsură compozitor/ cântăreț și scriitor. Țin minte că asta m-a frapat în primul rând la Born to Run. Plăcerea lui de-a povesti și, mai mult, de-a o face cu mijloace literare. Cartea lui am tradus-o ca pe un bildungsroman. Prin comparație, Ozzy e mai colocvial, e mai jovial, nu se ia în serios atât de tare. Ceea ce, într-adevăr, mi-a prilejuit o experiență de traducere mai lejeră, dar nu mai puțin provocatoare și, evident, plăcută.

 

La ce lucrezi acum la capitolul traduceri?

E vorba despre un prim volum dintr-o plănuită serie de cărți de popularizare a istoriei pentru copii. Acest prim volum, Adventures in Time, urmează să apară la Penguin în decursul verii și se așteaptă să fie un hit. Autorul seriei, Dominic Sandbrook, e un istoric britanic foarte respectat care a decis să scrie aceste cărți în primul rând pentru copiii săi. Accentul cade pe povestirea istoriei și mai puțin pe ilustrații etc. Editura Polirom, unde vor apărea primele cărți din serie, mizează deja pe succesul seriei. Prima carte, aceas­ta la care lucrez, va apărea în preajma sărbătorilor de iarnă.

 

Dar la capitolul scris la ce lucrezi? Știu că cea mai recentă carte publicată de tine este Perseidele, de proză scurtă, la Editura Charmides.

Da, cea mai recentă carte a mea este Perseidele, un volum care adună în jurul unei teme (recuperarea sub diferite forme a memoriei) povestiri mai vechi și mai noi. L-am alcătuit și tipărit pentru că munca la noul roman trena deja prea mult și nu-mi doream ca pauza dintre cărțile mele să fie mai lungă de patru ani. Asta e-o fixație a mea bazată pe dinamica aparițiilor editoriale din străinătate ale unui autor anume. Am câștigat astfel un an. Între timp, am terminat romanul, l-am predat unei edituri și să sperăm că va prinde un loc în planul editorial fie la sfârșitul acestui an, fie la începutul anului viitor. De asemenea, am început în ianuarie un nou roman pentru copii.

 

Vorbește-mi despre aceste două cărți – romanul predat și cartea pentru copii începută în ianuarie.

Romanul a fost în lucru mult timp, l-am început în 2016, țin minte limpede, imediat ce m-am întors de la Gaudeamus, unde lansasem Calitatea luminii. Am știut de atunci că va fi o cursă de anduranță, fiinzdcă nu e genul de poveste care se scrie (și cred că nici nu se va citi) dintr-un suflet. Plus că, subconștient, am ținut să-l închei doar după încheierea perioadei tulburi despre care vorbește în planul lui prezent. Anii 2016-2020, cu toată nebunia iscată de tragedia de la Colectiv, cu Ordonanța 13, cu 10 August… E povestea unui jurnalist de provincie care, exact în timpurile astea, ajunge să lucreze în presa de la Centru – și, inevitabil, se vede nevoit să se recunoască înfrânt. În planul secund sunt alte povești, amintiri ale lui din copilăria în comunism care intră-ntr-un soi de rezonanță cu prezentul. De aceea i-am spus romanului Murmur. Cel pentru copii, al doilea al meu, e încă-n primul sfert, deși probabil că l-aș fi terminat până acum dacă nu venea peste mine responsabilitatea înnoirii revistei „Familia“. Îmi face o enormă plăcere să scriu la el, aș putea să scriu zi-lumină povestea găștii de elevi dintr-a doua care, în plină izolare, pleacă pe furiș, prin orașul pustiu, spre un sat de la margine (motivul îl trec sub tăcere) și au parte de tot felul de peripeții.

 

În intervalul 2003-2020 ai fost redactor al revistei de cultură „Familia“, iar din anul 2021 ești redactor-șef al publicației. În ce fel s-a schimbat viața ta profesională de când ești redactor-șef și cum vezi tu că s-ar fi schimbat viața revistei din acel moment?

S-a complicat mai mult decât mi-aș fi dorit. Nu aveam destul timp nici înainte, acum nu mai am de­loc. Trebuie, poate, spus că nu mi-am dorit funcția asta niciodată. Nu m-am visat și nu mi se po­trivește defel șefia. Dar așa a fost contextul, alternativa era ca revista „Familia“ să dispară – măcar temporar, deși probabil definitiv. E complicat de explicat. Am rămas o redacție foarte restrânsă, doar trei oameni, iar noul program al revistei cere multă energie, va fi greu sau chiar imposibil să-l sus­ținem pe termen lung. Schimbarea nu aduce nimic spectaculos inovator. Nu la nivelul presei culturale așa cum cred eu că ar trebui ea făcută la un mensual care vrea să-și păstreze relevanța pe piață. Adică discutăm despre cel puțin trei dimensiuni: print, care trebuie să fie un format atrăgător, cu un conținut actual și dinamic, plus o dis­tribuție națională; online, care trebuie să contribuie cât mai consistent și consecvent la fenomenul literar actual, viu, deci obli­gatoriu să nu se mărginească la ceea ce face printul; și offline, adică evenimente culturale, lansarea în librărie a fiecărui număr de revistă, lansări de carte (de pre­ferință dintre cele mai căutate în acest moment, iar Oradea a fost multă vreme ocolită în turneele organizate de edituri precum Polirom, Humanitas, CDPL, Max Blecher etc.), ba chiar și o rezidență „Iosif Vulcan“ de jurnalism cultural (mi-aș dori să ajungem să facem și lucrul acesta, propunerea a fost avansată către finanțator, CJ Bihor). Până acum am reușit, zic eu, să realizăm părțile de print și online, și doar parțial (din cauza pandemiei) cea de offline.

 

Care au fost, pentru tine, cele mai provocatoare momente din pandemie și cum le-ai făcut față?

Poate pare bizar, dar pandemia și mai ales perioada de izolare mi-au prins bine. Eram într-un soi de izolare dinainte să vină cea oficială. Mă extrăsesem din rumoarea internetului de vreo lună când a venit lockdown-ul, iar la televizor, la știri, nu mă uitam. Aveam nevoie de izolarea aceea (dublată apoi de cea oficială) pentru a mă concentra asupra muncii. Dacă a venit totuși un moment în care am observat o schimbare (dincolo de cele evidente, impuse de guvern) a fost atunci când am început să primesc tot mai multe comenzi de traducere. Lumea, forțată să stea în casă, își întorsese atenția spre Netflix, iar asta însemna un volum tot mai mare de muncă pentru mine. Astfel că am petrecut toate lunile acelea în fața computerului, de dimineața până seara. Nici să fi vrut să ies din casă n-aș fi putut, iar puținele cumpărături de care avea nevoie familia mea le-am făcut, foarte comod, prin comenzi online cu livrare la domiciliu. O chestie pe care oricum o practicam dinainte, doar că acum achizițiile s-au extins și la alimente și la articole de uz imediat. Când în sfârșit a venit „eliberarea“ eram năuc, nu pricepeam ce se întâmplă, de ce ar trebui să mă întorc la activități sociale cărora nici nu le simțisem lipsa. Presupun că m-a ajutat enorm nu doar faptul că am fost extrem de ocupat, ci și că am o fire mai degrabă antisocială.

 

O întrebare pe care nu ți-a pus-o nimeni într-un interviu și ai fi vrut s-o primești?

Unde ți-ar plăcea să trăiești? Iar răspunsul, fără ezitare, este Sibiu. Bunicii mei paterni au trăit câțiva ani acolo, tatăl meu s-a născut acolo, eu am copilărit la Orăștie, tot un burg, deși mult mai mic, cu pronunțat caracter săsesc. Cred că s-a imprimat în gena mea felul acesta de loc. De câte ori vizitez Sibiul simt că revin acasă. Și nu știu să existe sentiment mai plăcut decât acesta.

 

Trei lucruri care pot schimba o zi în bine? 

Greu de zis. Primul și cel mai important, toate deadline-urile să fie măcar la două zile distanță. Pentru că atunci se deschide o lume de posibilități. Al doilea, deși acoperă în parte primul răspuns, să nu vrea nimeni nimic de la mine. Sunt cel mai fericit atunci când simt că lumea din jur poate funcționa fără contribuția mea. Al treilea, venind și el puțin peste cele de dinainte, să spun „nu“ fără nici un regret și fără să fiu prost înțeles unei cerințe căreia, altminteri, i-aș da curs doar fiindcă n-am tăria să refuz. Pe scurt, cred că e limpede deja, o zi bună e aceea care e doar a mea. Sunt un egoist that way.

 

FOTO 1: Sebi Tonț






Galerie foto

Interviu cu scriitorul și traducătorul Mircea Pricăjan: „Cartea lui Ozzy e o mărturie haioasă și emoționantă în același timp“
Interviu cu scriitorul și traducătorul Mircea Pricăjan: „Cartea lui Ozzy e o mărturie haioasă și emoționantă în același timp“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *