Dezbateri

BY THE SEA regizat de Angelina Jolie- povestea vag picantă a unui cuplu fracturat- de Michaela Platon – Radio România Cultural


 

Filmul acesta s-a aflat pe lista aşteptărilor mele guvernate de curiozitate, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru acela de a vedea unde o să ţintească regizoarea Angelina Jolie, după Unbroken – un film notabil care mi-a confirmat bănuiala că fosta doamna Pitt ar putea avea stofă de “director”. Ca actriţă am valorizat-o în Gia, Girl Interrupted (pt care a luat şi Oscar) şi Changeling al lui Clint Eastwood, restul rolurilor nefiind într-atât de ofertante ca să o scoată în evidenţă. Aşa că pentru o producţie gândită, regizată şi jucată de ea, cum este By The Sea, orizontul aşteptărilor mele era foarte sus, fiind aproape sigură că va vira către filmul de artă, un teritoriu care îţi oferă largheţea să stăpâneşti scenariul cu alte mijloace decât în filmele curente. Şi încă mai cred că asta a fost intenţia ei, însă fructificată necorespunzător, prea redundantă în simboluri şi în sugestii-metafore, prea absconsă într-o retorică a durerii contrase care prelungeşte mult prea mult suspansul devoalării “traumei”. Cu toate că distribuţia este tentantă, de la Brad Pitt la Richard Bohringer, Melanie Laurent şi Angelina însăşi, diluarea scriptului neîngăduit de mult pentru a putea păstra interesul, teatralizarea excesivă şi faptul că filmul pur şi simplu “nu curge”, nu ne inserează în nici un fel în poveste, după cum nici măcar episoadele hilare cu impărtăşirea plăcerii voyeurismului nu reuşesc să o  facă.

By The Sea ni-l aduce pe Brad Pitt în ipostaza lui matură de actor charismatic şi talentat, care poate să joace orice; aici este un scriitor

“ratat”, care ba parcă a cunoscut gloria şi acum încearcă să o regăsească, ba parcă nici nu există ca şi creator, fiinţarea lui zilnică fiind o jalnică luptă cu dependenţa de alcool şi o căutare disperată a inspiraţiei divine. Problema e că scenarista-regizoare introduce mai multe planuri prin sugestii multiple, a căror încadrare rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi (finalul, şi alte câteva accente ne induc şi ideea de film în film, de roluri asumate programatic, menite să provoace inspiraţia si să livreze finalul – un manuscris finit,  ca o concluzie pe care noi ar trebui să o luam ca pe o axiomă- adică să nu încercăm în nici un fel să o demostrăm, demontăm.

Deşi e cuceritoare, Angelina este o apariţie mult prea hieratică, gros-planurile ei sunt mult prea numeroase ca să mai aibă un efect scurtcircuitant, nici macar dialogul onomatopoeic savuros cu alte personaje  (inclusiv cu  propria durere) nereuşind să convingă.

 

Cred că atunci când vrei să apuci pe mult prea multe căi, să atingi mult prea multe laturi ale unui subiect în speranţa că măcar într-o direcţie vei reuşi- rişti să te regăseşti în situaţia cu alergatul după mai mulţi iepuri. Iar acest scenariu tocmai aici pătimeşte: accentuează nefiresc o abordare în defavoarea altor aspecte mult mai catchy prin simplitatea şi general valabilitatea lor. Povestea cuplului care trăieşte    într-o relatie fracturată, intrată în automatism, fără comunicare- deci sterilă- ar fi putut fi captivantă prin însăşi esenţa dramatismului ei, şi mult mai accesibilă, dacă ar fi fost abordată simplu, fără volutele şi pretenţiile cinema-ului de artă.

Oricum pentru fanii cuplului odata celebru “Brangelina”, filmul merită o vizionare, pentru cei cu simplu interes cazuistic tot aşa,  pelicula fiind dedicată celor care au “rezistenţă, pace şi cadenţă” (pentru cei din generaţia mea recomandarea e inteligibilă, pe ceilalţi îi sfătuiesc să mă creadă pe cuvânt!)

 



Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *