Expozitii

Arhivă și identitate – Un interviu cu Lia Perjovschi : Revista Arta


Lia Perjovschi (n.1961) este o artistă post-conceptuală, cu o practică pluridisciplinară orientată spre cunoaștere și istoricizare. Artista și-a început activitatea în anii ‘80 cu experimente performative în apartamentul propriu din București. După 1990 Lia Perjovschi s-a îndreptat spre recuperarea absenței accesului la informații despre arta contemporană globală, aspect care i-a lipsit inițial în procesul de formare, devenind astfel un corp de cunoaștere care performează continuu propria instituție de educație în istoria artei contemporană. În anii 1990, când accesul la cunoaștere era încă foarte limitat, Lia și Dan Perjovschi și-au transformat atelierul din București în spațiu educațional pentru scena artistică locală. Colecția lor de reviste, cărți, cataloage, pliante și broșuri de expoziții internaționale a devenit prima arhivă de informație despre artă contemporană accesibilă local. Până la sfârșitul anilor ‘90, CAA acumulase un material consistent, fiind o resursă esențială pe o scenă culturală încă privată de accesul la informație. Din 1999 CAA a început să funcționeze sub numele Centru de Analiză a Artei, fiind ulterior completat de Muzeul Cunoașterii. După evacuarea din atelierul din București, instituția a continuat să funcționeze la Sibiu, în locuința Perjovschi. În spatele acestui demers se află pasiunea Liei Perjovschi pentru cunoașterea artei contemporane, născută poate din trauma izolării ante-89.

 

În primul rând va mulțumesc pentru oportunitatea acestui dialog. Mă preocupă practicile artistice orientate spre colecționare, arhivare, cercetare și curatoriat. Sunt interesante și necesare procesele artiștilor de istoricizare/auto istoricizare. De unde această preocupare?

Din lipsă…tot ce mi-a lipsit, tot ce as fi vrut sa existe (o arhiva/o colecție/o platforma), din interes/curiozitate, din dorința de a avea cumva o selecție din martorii timpului (colecțiile – Glob Pământesc, pungi de plastic cu imagini, colecțiile de artă – cartoline, cărți, obiecte din magazinele muzeelor  vizitate…)

Înainte de 1989 m-am întrebat de ce nu există de exemplu expoziții pe un anumit subiect (erau doar unele banale – portret, corpul uman, orașul…și variante) de ce nu există dezbateri, criterii de analiza a expozițiilor, plecând de la experiența mea (am picat de 6 ori examenul de facultate fără explicații; în perioada comunistă erau foarte puține locuri, 100 pe țară; acum sunt peste 1000 dacă nu mai mult doar în orașele mari; era corupție, erau mai multe pile decât locurile existente, am contestat rezultatele, am primit răspuns numai o data, în care au invocat subiectivitatea… nu m-au convins, sunt reguli, criterii de analiza dincolo de îmi ce place sau nu; timp de 14 ani am studiat arta la școala specială, la liceu, la Academie). Și după 1990 am început să întreb ce nu exista? Am fost privită îndelung, dar nu am primit răspuns. Călătoriile în occident pentru expoziții în care am participat, sau marile expoziții pe care le-am văzut (documenta Kasel, Bienala de la Veneția, etc) m-au expus la tot felul de informații, am realizat ca nu cunosc arta contemporană, anii ’50-’90, am vrut sa dau mai departe ceea ce am aflat ca să am cu cine vorbi, dezbate. Am colecționat materiale, broșuri, cartoline, pentru că purtau imagini/lucrări sau texte interesante, cărți, cataloage importante (la început doar am copiat texte din biblioteci, nu am avut bani sa cumpăr nimic).

Auto Istoricizarea… am început să experimentez și am vrut să văd ce se vede, ce vede celălalt, eu fiind subiect în acțiune (nu știam ca ceea ce fac este arta – performance, body art, sau happening până după 1990), apoi e greu să găsești idea, să faci lucrarea, îți pasă de ea.

 

Ce istorie colecționezi? 

La început fragmente (atât cât am putut să acopăr) din istoria la care am participat, apoi idei și personaje interesante pentru cronologii… diferite strategii de supraviețuire, idei, gesturi, lucrări care vorbesc despre timpul în care trăim, contextul local/global și profesional.

 

Cum ați sistematizat informația colectată?

Pe zone de interes, odată ce am aflat despre performance, video, instalații… Am încercat să găsesc cărți pe subiect, apoi despre educație artistică, curatoriat, critică, management, teorie critică, studii culturale, am încercat și tematic, alfabetic, pe țări.

 

În interviul publicat de Alina Șerban, în Cunoaștere și context, aduceți în discuție interesul pentru înțelegerea propriei practici într-un context mai larg și dorința să „înțeleagă cei din Occident” munca dumneavoastră. Vă simțiți înțeleasă după acest efort?

Da.

 

Tot în acest volum menționați o dilemă ridicată de curatorul austriac Georg Schöllhammer privind auto colonizarea cu informație dinspre scenele culturale dominante pe care mi-aș dori să o readuc în discuție pentru că răspunsul dumneavoastră nu m-a convins. Înțeleg fenomenul auto colonizării minții culturale românești în sensul propus de Alexander Kiossev, ca pe un fenomen complex și de lungă durată. Care nu poate fi privit doar dintr-un singur unghi de vedere, dar poate deveni un instrument esențial de gândire critică și autocritică. Eu mă gândesc că fenomenul auto colonizării cu valori occidentale este și esența modernismului, mai târziu a Avangardei istorice și neo avangardelor locale. Chiar și cele mai radicale practici artistice au fost adesea împrumutate din culturile dominante și adaptate local, iar ceea ce s-a opus critic acestui nivel al fenomenului auto colonizării culturale se suprapune deseori unor discursuri de extremă dreaptă. Am redus foarte mult un fenomen amplu ca să pot să reiau această întrebare în contextul unei problematici locale complexe în procesele recuperării așa-ziselor decalaje față de cultura occidentală. Eu cred așadar că procesul dumneavoastră artistic are premisele să fie înțeles și în interiorul acestui fenomen, repet, complex, al auto-colonizării. De ce respingeți din start această posibilitate de analiză?

Nu resping dar, e un „dar”… pe care încerc să-l articulez. Arhiva mea în context estic este diferită de celelalte din Polonia, Ungaria – nu este numai despre artiști români în context românesc, este o bancă de date internațională în care sigur am integrat artiști români și artiști din fostul bloc estic (întâlniți în expoziții sau cărți, cataloage) ce acoperă perioada de tranziție (perioada la care eu am fost martoră). Cercetarea mea are niște concluzii unde am identificat câteva diferențe. Georg mă întreba amical dacă arhiva, publicațiile mele nu sunt și o forma de auto-colonizare… Puțin da (în sensul a ceea ce susții ca fenomen complex, în timp, context…) și nu… Da, am adus modele ca să nu pierdem timpul știind că mai devreme sau mai târziu trebuia să avem instituții ca cele găsite în occident ca să putem colabora (pentru că veneam dintr-o istorie întreruptă, cu perioade de sincronizare și perioade de izolare). Ceva s-a dezvoltat în cultura asta pentru că nu era moartă, ea trăia mai mult artistic, dar prea puțin teoretic. În ce mă privește, am folosit informația pentru a găsi cuvinte/instrumente să pot comunica. La început, am făcut totul pentru nevoile mele, apoi m-am gândit la colegi. După o primă fază a contactului cu celălalt (occidentalul), de identificare timidă, așteptările au fost pentru teorie, noi trebuia să ne identificăm.

Sunt diferite generații… mă gândesc doar la istoria recentă, la cei pe care i-am cunoscut – generația ’70, Geta Brătescu, Ion Grigorescu, Ana Lupaș și alții care au călătorit în exterior, au fost influențați de ceea ce au văzut; generația ’80 care a fost în beznă totală (la propriu și la figurat, rămași cu doar câteva filme și cărți (colecția Meridiane/Globus cu scriitori contemporani ne-a ajutat să intuim vag ce se gândea dincolo). Câțiva din generația mea am crescut fără „părinți”, am cunoscut artiști experimentali români după 1990: Geta Brătescu în 1990, Ion Grigorescu 1992, despre dadaiști am aflat mai serios în facultate, mult mai târziu. Nu am fost expusă la prea multe expoziții (sunt din Sibiu, am făcut liceul într-un oraș de provincie). Când eram studentă, cataloagele mai noi au fost furate de cunoscători ca să nu mai știe nimeni de vreo bienală…(am fost avertizată de bibliotecara când m-am dus să caut ceva reviste; nici în bibliotecile străine nu am găsit nimic interesant, poate am ajuns prea târziu). Am cumpărat revista Secolul 20 sau Arta la mult timp după revoluție, nu pentru că ar fi fost informații interesante la zi, ci ca să știu ce a fost, pentru arhiva. În ce mă privește, am inventat/experimentat cam cum au făcut artiștii occidentali din anii ’50 (iată întârzierea). Da, am inventat roata. Da, am fost influențată de nimicul din jur, mail art, faptul că m-am uitat la televiziunea maghiară fără să cunosc limba (folosind dicționarul maghiar), teatrul experimental, faptul că am lucrat în teatru înainte de a intra la facultate. Gili Mocanu spunea ca el e „generația Taschen”. În jurul anului 2000 au apărut cataloagele acestei edituri de piață, profesorii încurajând „appropriation”-ul (din ce-mi spunea tot el și vedeam în practica unora). Poate asta e mai aproape de colonizarea la care mă gândeam eu; una este informarea, alta este mimarea. În niciun caz nu mă gândesc la ceva specific românesc (ie, folclor, icoane), ci la un adevăr ce poate fi universal, dar cu nuanțe locale; la gesturi în care să poți citi discret ceva ce nu ai găsit în cuvinte. În câteva teze de doctorat românești ale celor care au avut îndrumători străini, am găsit o înțelegere perfectă a subiectului teoretic, dar când au încercat sa dea exemple locale, nu se potriveau sau erau forțate.

 

Spuneți că arhiva dumneavoastră este într-o continuă recitire. Cum lucrați cu acest material?

Fiecare citire/recitire a materialelor (întâmplătoare sau nu) deschide noi direcții, găsesc idei noi (ca o carte pe care o citești de mai multe ori la diferite intervale de timp, e aproape ca și cum aș citi altă carte cu totul). Caut ceva în funcție de ce simt ca ar fi nevoie în context.

 

Ce loc are aceasta colecție în practica dumneavoastră artistică? Vă identificați ca artist arhivist sau artist colecționar?

Sunt artist, cercetător, colecționar, arhivist, analist, teoretician, curator de imagini și idei…reciclez…

 

Cum vă raportați la această istorie? Sau mai precis formulat: cum va plasați în interiorul acestei istorii?

Cum îmi place – nu doar local. Vreau să știu multe, sperând să găsesc ceva cât mai al meu, vreau sa fac sens pentru celălalt, sa las în urmă ceva mai bine decât am găsit, iar pentru asta, în general, mă folosesc de artă…

 

Munca de sistematizare a acestei colecții bănuiesc că vă ocupă foarte mult timp.

Da! A fost foarte mult și greu (m-a costat, am ajuns la oboseală cronică), dar am reușit să pun în publicațiile arhivei un rezumat din ce am găsit interesant. Am un dicționar de termeni de artă contemporană și gândire critică, cronologii de cultură generală (contextul artei), o istoria a artei de la modernism până azi pe care mulți profesori, artiști și curatori în occident o folosesc – a fost multiplicată la Royal College Londra, o curatoare la MoMA mi-a spus că o are pe masa și că a multiplicat-o pentru o expoziție la Walker Art Center MN US și Jumex Foundation in Mexico City, tradusă în spaniolă. Toate materialele sunt distribuite peste tot în țară și în străinătate pe unde am fost (am peste 700 de expoziții, prezentări, workshop-uri) la diferite instituții, biblioteci, în print sau format pdf, și mi se potrivește idea lui Nicolas Bourriaud din Post Production – să folosesc ceea ce se produce – a devenit arta mea. Când obosesc de artă încerc altceva, precum Muzeul Cunoașterii (un rezumat de cultură generală). Pentru că ne-au luat atelierul din București, acum mă revizitez la Sibiu unde trăim mai demult, sunt alte condiții. O variantă scurtă a arhivei și Muzeului Cunoașterii se află la Biblioteca Astra Sibiu la etajul 5, la jumătatea sălii de lectură, iar virtual avem Spațiul telescopic al cunoașterii.

 

Menționați adesea autoistoricizarea, revizitarea: vă este dor de performance și arta experimentală? Mai aveți timp să experimentați performativ cu propriul corp în afara muncii în cadrul acestui corp enorm de informație pe care l-ai adunat? Sau acesta este performance-ul: ați devenit instituția?

Experimentele mele s-au modificat în timp. Am început în fața aparatului foto, am continuat cu un dialog discret/gestual. După ce am acumulat destul, când mi-am găsit cuvintele, am trecut la dialog unu la unu (in atelier), prezentări (am fost moderatoarea Totul la vedere, o emisiune culturală produsă de Ruxandra Garofeanu, timp de câteva luni în 2000/2001 la TVR 1 cu Dan Perjovschi și istoricul Adrian Cioroianu), predări, ghidaje, coaching/empowerment… Cât despre mine, consider că performance art se potrivește cel mai bine, dacă trebuie sa identific ceea ce fac… totul e în mișcare… se redefinește…

Cred că performance art are o anumita vârsta… am avut un statement în sensul ăsta la Festivalul Zona, Timișoara în 2003.

 

În expoziția organizată de Galeria Ivan în spațiul revistei Spike din Berlin, lucrările expuse sunt răspunsuri personale la noua realitate globală a pandemiei covid. Cum v-a afectat pandemia?

Încă nu știu…așteptam ceva major (mă gândeam la război). Virusul asta invizibil a răsturnat lumea. Cred că provoacă o schimbare imensă, profundă (e in progres)… În mare, m-am oprit din călătorii, ceea ce mi-a permis să mă odihnesc, să fac curat, ordine în computere, extra-memorii, să citesc, să lucrez (fiind liber profesionist), să gândesc… În mare, voi continua cu ceea ce fac. Dacă condițiile mă vor obliga la o nouă schimbare, mă voi schimba, sunt artist, obișnuit să caute soluții, plan B, C, D… vom vedea dacă e o profesie irelevanta sau nu.

 

Ce lucrați în prezent?

Ultima broșura tranzit, pictez. Am nevoie de culoare, să mă pierd, e prea mare zgomot, nervozitate în jur, sunt restricții…

 

Mă surprind folosind forma masculină a profesiei, este un automatism de care încerc să scap de mulți ani. Cum te identifici, ce limbaj preferi și de ce?

Depinde cum sună în context, artist e generic; gramatical, sunt artistă. Am evitat poziționarea ca artistă feministă. Sunt feministă dar cu „f mic”, nu vreau sa fiu doar în sertarul feminist, să rămân acolo, sunt cetățean al acestei planete, da, sunt femeie, româncă, sibiancă, alterată de 30 de ani de București și întreaga lume pe unde am fost… de comunism, tranziție, capitalism…

 

În ce măsură vă preocupă o dimensiune de gen în practica dvs?

Experiența mea joacă un rol important, nu mă pot detașa de ea… Sunt eu… În anumite proiecte dezvoltate din arhivă, practic un fel de corect politic (de bun simț), încerc să țin cont de noua realitate, sa înțeleg noile perspectiv. Trăim vremuri interesante și avem instrumentele necesare să regândim aproape tot.

 

Acești ani de colecționat au trecut prin foarte mult material vizual: este masculină istoria artei recente? Când selecționați materialul pe care îl arhivați, v-a preocupat acest aspect?

Da, de când am întâlnit-o pe Kristine Stiles (artist, teoretician, curator, profesor la Duke University NC US, un om esențial în viața mea) în 1992, sunt feministă. Până atunci am fost nonconformistă, răzvrătită, vedeam, simțeam ceva, dar nu îmi era clar ce (în perioada comunistă părea că femeia avea o poziție egală cu a bărbatului… părea… ). Nu suportam ziua de 8 martie, când restaurantele se umpleau de femei care „se respectau” – doar atunci, o zi… În rest, am tras concluzii personale din ceea ce vedeam și trăiam. Nu am găsit nimic în cărțile de psihologie sau filosofie. Feminismul a fost un subiect al anilor post-1990.

Da, m-a preocupat, am căutat și am fost atentă. Nu știu în procente cum stau, dar abia în ultimii ani au apărut cărți care recuperează femeile artiste din istoria artei… în occident!

Totuși, trebuie să recunosc că întâi mă uit la imagine/lucrare (sunt un om vizual, citesc mai întâi imaginea, apoi textul). A trebuit să selectez: uneori, dacă nu se potrivea cu ceea ce căutam, puneam în dosarul pentru mai târziu. De câțiva ani încerc să recuperez celelalte continente – e un bum fabulos de informații. Depind de ceilalți cercetători, de cărțile lor, pentru că nu am buget sa mă deplasez, iar aici (în România) nu am șansa să cunosc prea multe direct. Multe persoane mă întreabă dacă cunosc câte un anume artist sau artistă (mulți cred ca știu tot… nu, e imposibil). Întâmplarea joacă un rol important și în cercetarea asta… mi-am dorit să nu ratez lucruri importante.





Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *