Interviuri

„Anii ’90 au fost un wild-west al agorei din spatele blocului“ – Suplimentul de cultură


Cu Cântecul păsării de plajă, al cincilea roman al său, Tudor Ganea revizitează Constanța anilor ’90 împletind realismul acut cu nostalgia. Rândurile de față sunt mai ales o întoarcere în acel spațiu și timp, la viața din spatele blocului în libertatea haotică a lumii nouăzeciste, încercând să surprindă maniera în care tot acest trecut recent este prelucrat literar, dar și o incursiune în cotidianul unui scriitor-arhitect full time.

 

CÂNTECUL PĂSĂRII DE PLAJĂ. Cum a apărut cel mai nou roman al tău, al cincilea, publicat în acest an la Editura Polirom, de la ce ai pornit, cum s-a construit povestea, cât și cum ai lucrat pentru această carte care trece, iată, drept cea mai bună dintre cărțile tale de până acum?

Cântecul a apărut pe nepusă ma­să, acum trei-patru ani, sub forma unui fișier Word în care vărsam din când în când amintiri din copilăria și adolescența mea cons­tănțeană. Scriam acolo rar, relaxat și habar nu aveam că puzderia acea de rememorări nostalgice va căpăta o direcție. Textul creș­tea fără să aibă vreo tramă sau vreun punct de fugă. Săream din amintiri în amintiri, din anii ’90 în anii 2000 – cum săream de pe dig când eram puștan – până când am dat de tătarul Ainur. Atunci a fost momentul când m-am trezit coagulând text în jurul lui. Peste câteva luni am recitit fișierul și mi-am dat seama că în ultima parte a lui aveam un liant narativ care lipsea în primele pagini. Pe nesimțite și fără să-mi fi propus asta, textul căpătase o voce distinctă, avea acum o direcție și căpătase o coerență narativă. Acela a fost momentul când mi-am dat seama că am ceva acolo. Așa că, surescitat, m-am apucat să rescriu totul – folosind tot persoana întâi – și să filtrez povestea prin ochii unui puști ce idolatrizează un smardoi de cartier. Cartea mi se dezvăluia din ce în ce mai clar și părea să respecte rețeta corectă a unui bildungsroman. Însă uitasem complet că persoana întâi mă epuizează, așa că m-am trezit după jumătate de an cu jumătate de carte în care începea să se simtă gâfâiala. Trăgeam de mine. Mă repetam. Ceva nu mergea. Mă lălăiam. Citeam și nu mă credeam. Așa că am schimbat perspectiva narativă. Am reluat totul de la zero și am rescris cartea folosind un narator omniscient subiectiv. Nu sunt încă pregătit pentru persoana în­tâi. Deocamdată mă simt ca peștele în apă scriind la persoana a treia. Dar pasajele scrise inițial la persoana întâi m-au ajutat la conceperea unei perspective narative hibride, ce e când descendentă, când ascendentă, când poematic-descriptivă, când sprintează pe distanțe scurte din psihosocial.

 

CONSTANȚA. Acest nou roman își plasează acțiunea, asemenea primului dintre romanele tale, Cazemata (Polirom, 2016), în Constanța, orașul în care ai crescut. Cât de ofertant este acest spațiu de la malul mării pentru tine, din punct de vedere literar, cum îl vedeai în anii copilăriei și cum te raportezi la el astăzi, ca scriitor?

În copilărie nu îl vedeam, îl trăiam. Abia acum îl văd, amintindu-mi-l. Am constatat că trebuie să treacă mult timp de la un eveniment din viața mea ca să pot scrie despre el. Nu pot scrie despre trecutul recent sau despre prezent. Îmi iese prost. Abia la zece ani după ce m-am mutat din Cons­tanța am putut scrie despre Cons­tanța, cum abia după șase ani de când m-am mutat în Gruiu am reușit să scriu despre Gruiu. Am tot auzit despre regula pauzelor de acumulare pe care un scriitor adevărat ar trebui să le respecte, dar eu ce să mă fac dacă am acumulat mult și abia acum am început să vărs? Nu am nevoie să aștept să acumulez – ca lege ne­scrisă, pentru că procesul ăsta lucrează în mine non stop, revendică și acoperă spații/ timpuri/ locuri/ oameni din trecutul meu îndepărtat. Ce trăiesc acum intră într-un proces de decantare, de așezare, din care va irumpe text peste câțiva ani buni. Așa s-a întâmplat și cu Constanța. Marea e ca vinul. A devenit ofertantă literar abia după ce a căpătat vechime.

Constanța de acum este foar­te diferită de Constanța de atunci. În primul rând pentru că au cam dispărut toate spațiile comunitare. S-a construit mult, fără cap și cu autorizații de construire măsluite. Faleza s-a umplut de vile pe toată coasta și au apărut garduri care barează accesul pietonal. Înainte puteai merge pe faleză de la un capăt la altul al Constanței. Azi totul e lotizat și împrejmuit cu garduri înalte. S-a feliat și s-a vândut toată faleza. Terenul de fotbal din fața blocului meu a devenit o imensă parcare, terenul viran din spate e plin de vile, pe platoul falezei din gol­fuleț a apărut un cartier reziden­țial și în fața blocului meu (care pe vremuri era ultimul dinainte de buza falezei) s-au construit, la limită, încă două blocuri cu opt etaje. Spațiul public e sufocat și toate locurile de joacă din copilăria mea au fost înghițite de con­strucții ce nu respectă distanțele minime din codul civil. Constanța e azi un haos urbanistic.

 

ANII ’90. Timpul din Cântecul păsării de plajă îl reprezintă anii ’90, prin ce atrage azi acea lume nouăzecistă și cum a fost pentru tine să revizitezi acei ani lucrând pentru cartea de față?

Anii ’90 au fost un wild-west al agorei din spatele blocului, ani plini de incorectitudine politică, în care regula era nici-o-regulă, când nu existau menajamente, când se trăia, practic, afară, iar bullyingul era regula și nu ex­cepția. Eu unul mă bucur că am copilărit în acea perioadă, pentru că atunci mi-am făcut toți anticorpii comunitari (am fost înjurat, înjosit, bătut, scuipat, dar și viceversa), deci am trecut prin toate bolile sociale ale copilăriei atât de blamate azi, când și cel mai mic derapaj – în ceea ce privește interacțiunea dintre copii – e co­n­damnabil și anatemizat. Spațiul comunitar din cartierele perioadei tranziției este un lost world pe care mi-a plăcut să-l revizitez și, mai ales, să-l prezint cât mai acurat cu putință, așa cum a fost, cu bunele și relele lui. Cred că a existat atunci o libertate de mișcare și explorare pe care copiii de azi nu o mai au sau, dacă o au, nu simt nevoia să o experimenteze. Pasajele descriptive din carte mustesc de nostalgie și au ca obiect toate cotloanele și zonele insalubre ce constituiau teritoriul nostru de joacă care își extindea granițele zilnic. Erau unele zile de vară în care ieșeam din casă de dimineață și intram seara pe întuneric, murdar și lihnit de foame, fără ca părinții să-și fi bătut prea mult capul cu supravegherea noastră. Stând atât de mult afară, printre atât de mulți copii, izbucneau inevitabil și conflicte – majoritatea rezolvându-se prin forță fizică –, dar ele erau mai degrabă excepția decât regula. De cele mai multe ori domnea o atmosferă pacifistă, plină de o paradoxală serenitate gălăgioasă. În anii ’90 era viață în spatele blocului, azi sunt numai parcări.

 

REALISM MURDAR. Boală, proxeneți, bordeluri, malformații genetice, violență, vorbește-ne despre acest realism murdar, cum îl numește Marius Chivu, în recomandarea volumului, pe care de altfel îl regăsim și în alte cărți ale tale, ce te împinge către această abordare literară a istoriei recente, de ce o regăsim adesea în cărțile tale? Recunoști o influență a scriitorilor americani asociați cu acest gen de proză, îți plac, sau e doar o întâmplare, o alegere personală? Și apoi, cât te interesează stilul în literatură?

În mod clar există o influență a scriitorilor americani în ceea ce privește felul în care abordez stilistic marginalii, dar mă despart de ei la un moment dat. De altfel, în afară de Denis Johnson și Bukowski nici nu am citit altul care să lucreze exclusiv cu lumpeni (poate la Ford și Carver să mai fi întâlnit câțiva). Dirty-realismul american vine din minimalism, iar eu, deși am învățat mult de la tăticul lor, Hemingway, pun mult sos poematic în text, despărțindu-mă astfel de tradiția realismului-minimalist. Descrierilor veriste, comportismului personajelor, le adaug un filon poematic care probabil irumpe din nostalgia mea. Cred că pe cârjele astea două se sprijină stilistica mea, dacă am una.

 

BIOGRAFIE. Ți-ai petrecut copilăria la Constanța, ți-ai dorit să devii pilot, ai absolvit Arhitectura, ți-ai dat demisia din firma unde lucrai pentru a-ți scrie primul roman, te-ai reîntors la arhitectură… Care ai spune că sunt aspectele din biografia ta cele mai utile romancierului?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu am un răspuns clar. Aș înclina să spun că, prin mutatul nostru constant (am locuit într-o colonie militară de lângă Fetești, ne-am mutat la Bacău, am stat și prin Onești, apoi în Constanța, a urmat București, apoi Gruiu), am descoperit oaze de comunități diferite, fiecare cu oamenii-geografia-obiceiurile lor, cred că aici – în mutare – aș găsi o oa­reșcare utilitate biografică pe care am speculat-o apoi literar. Multe locuri, mulți oameni.

 

CINCI ROMANE. Din 2016, de când ai debutat cu Cazemata, ai publicat aproape în fiecare an un roman – Miere, 2017, Porci, 2018, 8, 2019, Cântecul păsării de plajă, 2021, toate la Polirom. Cum arată cotidianul tău, cum te împarți între literatură și arhitectură? Iar dincolo de acest aspect, cum se face că ai rămas fidel romanului, fără a încerca și altceva?

De cinci ani de zile mă aflu și eu în treabă prin lumea literară românească, adică prin literatura obosită a scriitorilor români obo­siți. Nu e nimic rușinos în a re­cunoaște asta și sper să nu se interpreteze ca pe o remarcă ten­dențioasă, pentru că nu este. Spun asta pentru că și eu sunt asemenea lor: un scriitor obosit dintr-o literatură obosită. Când scrii în pauzele de masă, weekenduri sau noaptea după job ești deja obosit și asta se vede și în scris, deși sunt mulți care n-ar recunoaște asta nici să le dai zece ani de rezidențe literare. Așadar, împăr­țeala între job și literatură nu e deloc fair. Ca marea majoritate a scriitorilor români, scriu în timpul liber, iar timpul liber este extrem de limitat. Ăsta e și motivul pentru care mi-am dat două demisii în ultimii patru ani. Pentru timp. Pentru scris. Apoi m-am reangajat, că nu mai aveam cu ce plăti facturi. Singurele rezidențe literare din viața mea mi le-am oferit prin două demisii și cele două-trei luni scurse până la următoarea angajare. Mai nou, cu un bebe în schemă, nu-mi mai pot permite aroganța demisiilor, așa că timpul dedicat scrisului este împărțit (în cazul ul­timelor mele două cărți) exclusiv între pauzele de masă de la job și diminețile înainte să plec la job.

Deși am scris multă proză scurtă în trecut, am rămas fidel romanului pentru că am descoperit că respir mai bine pe spații narative ample. Văd romanul ca pe o pictură în ulei – acolo unde poți face retușuri zilnice, poți modifica sau acoperi greșeli, în timp ce proza scurtă lucrează cu acrilicul și acuarela – trebuie să fii rapid, măiastru și precis, pentru că se usucă repede.

 

BUCUREȘTI LITERAR. Locuiești în București, cât de conectat ești la lumea literară a capitalei, cum te raportezi la aceasta, cât de dinamică o consideri?

Nu sunt conectat deloc la lumea literară din București sau de oriunde altundeva. Sunt conectat doar prin Facebook. Am doi-trei prieteni prozatori cu care mă văd din an în Paște la o bere și cam atât. Am venit din afara lumii literare și mă simt bine în afara ei, nu pentru că așa mi-am propus, ci pentru că nu-mi place să mă înființez/ bag în seamă pe lângă alții și pentru că la 37 de ani e cam greuț să-ți faci prieteni noi, sau cel puțin așa funcționez eu. Am prietenii mei de-o viață cu care mă văd, ies pe la terase și stăm la bârfă. Când am mai citit pe la cluburi de lectură sau s-a nimerit să rămân la o bere pe la festivaluri m-am simțit ușor în plus. Mulți scriitori se știu între ei, au găș­cuțe, glumițele lor, sunt prieteni de multă vreme, îi leagă amintiri, lansări, cenacluri, iar unul venit din afară inevitabil că se va simți stingher, e și normal.

 

RECEPTARE. Ești, însă, unul dintre tinerii prozatori foarte bine receptați atât de către public, cât și de critica de la noi. În plus, ai fost pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură (2019), fragmente din romanele tale au fost publicate în mai multe limbi, iar Cazemata a apărut în limba franceză. Pentru că cele mai multe dintre romanele românești de azi nu ies dintre granițele țării, cât te interesează acest aspect – dacă ceea ce scrii poate fi cunoscut în afară, în lume?

Aș fi ipocrit să spun că nu mă interesează și că nu-mi doresc asta, dar în același timp ar fi nerealist să cred că voi face valuri afară. Nu au reușit alții, mult mai talentați și mai traduși ca mine, așa că nu-mi fac absolut nici o speranță. Poate greșesc, dar cred că nu ai cum să fii competitiv cu scriitori buni veniți din piețele de carte occidentale, unde există cu adevărat șansa să trăiești din scris (și deci să beneficiezi de un timp al tău de perfecționare, lectură etc.) și să ai zeci de mii de cititori dacă tu ești scriitor de pauza de masă. E la fel de ridicol ca și când eu – care joc fotbal în spatele blocului cu bă­ieții din cartier și-mi mai iese din când în când o foarfecă la vinclu – aș avea pretenții să joc în Champions League. Nu cunosc dedesubturile pieței de carte și tot ce spun aici se încadrează în sfera datului cu presupusul, dar probabil acesta e motivul pentru care suntem prost percepuți și editorii străini strâmbă din nas când aud de autori români: România = cititori puțini = piață de carte mică = scriitori mici. Cred că așa suntem percepuți din afară.

 

IZOLARE. Cum a arătat acest an de pandemie pentru tine, ce a fost diferit?

Totul a fost diferit. Ipohondria și fricile mele medicale (și așa mari dinainte de pandemie) s-au amplificat la maximum. Nu am mai ieșit nicăieri de un an și jumătate, nu m-am mai văzut cu nici un prieten, am lucrat mult de acasă și probabil aș fi luat-o complet razna dacă nu mă retrăgeam la țară la ai mei. Aici avem o curte mare, livadă, păsări, câini și o pădure în care evadez zilnic. Pandemia ne-a prins și cu un bebe care anul trecut pe vremea asta abia împlinea 7 luni, așa că fricile s-au înzecit. Spălăm toate cumpărăturile cu clor și ne dezinfectăm când venim din Mega mai ceva ca Dustin Hoffman în Outbreak.

 

CÂTEVA RECOMANDĂRI. Ți-aș propune să încheiem cu numele unor scriitori contemporani care îți plac și pe care îi urmărești în mod special.

Îmi plac mult Cormac McCarthy, Richard Ford, Elena Ferrante, Olga Tokarczuk, Paul Auster, dar și prozatori români tineri, care au copilărit în anii ’90 și cu care am o afinitate specială: Diana Bădica, Iulian Bocai, Bogdan Răileanu și mulți alții.






Galerie foto

Interviu cu scriitorul Tudor Ganea: „Anii ’90 au fost un wild-west al agorei din spatele blocului“
Interviu cu scriitorul Tudor Ganea: „Anii ’90 au fost un wild-west al agorei din spatele blocului“




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *