Interviuri

Adrian Pîrvu și Helena Maksiom despre documentarul lor inedit despre Cernobîl și dragoste – Suplimentul de cultură


Totul nu va fi bine e un documentar foarte personal despre iubire și Cernobîl, care urmărește relația dintre autorii filmului, Adrian Pîrvu și ucraineana Helena Maksiom, pe fundalul efectelor catastrofei din 1986. Cei doi s-au cunoscut în urmă cu câțiva ani, atunci când românul, semi-nevăzător în urma catastrofei ecologice, încearcă să facă pace cu trecutul călătorind și documentându-se în Ucraina pentru un film. Povestea de iubire care s-a născut întâm­plător a intrat până la urmă în documentar, schimbându-i ținta și provocând efecte neașteptate. Pandemia de coronavirus a pus totul în altă lumină, ceea ce se vede și din interviul de mai jos.

 

 

Mai sunteți împreună?

Helena Maksiom: N-am luat niciodată decizia de a locui împreună, ca oamenii normali, dar ceva s-a schimbat odată cu pandemia: vorbim mai des ca de obicei și ne facem planuri care ne includ pe amândoi. Ne sperie pu­țin ideea că s-ar putea să nu ne mai vedem. Discuțiile pe Zoom nu pot înlocui realitatea pe care am început să o schițăm, așa că am decis să ne mai dăm o șansă.

Adrian Pîrvu: Am fost la Kiev în iulie, dar m-am întors să arăt filmul la TIFF și să eliberez apartamentul din București – Helena n-a putut veni pentru că cetățenii ucraineni nu sunt primiți deo­camdată în România. Am vrut să mă întorc în Ucraina pe 1 septembrie, dar Helena mi-a spus că ucr­a­inenii vor închide granițele pe 29 august, așa că mi-am făcut bagajul în grabă și pe 28 august eram la granița care deja se închisese. Așa că m-am întors acasă…

 

N-ați avut probleme de sănătate după ce ați filmat la Cernobîl?

A.P.: Nu. Deși am vizitat zona de vreo cinci ori, am stat câte două zile și am avut ghid. Radiația nu s-a întins, deși sunt zone periculoase, dar și altele mai curate de­cât în Bucu­rești. Ne-am radiat de fiecare dată cam cu aceeași doză cu care ne-am radia în șase ore de zbor cu avionul.

H.M.: Dar oamenii care lucrează acolo au probleme de sănătate din pricina radiațiilor. Am auzit atâtea povești de la ghizi și muncitori. E bine să nu stai prea mult în zonă.

 

Credeam că nu mai e lume pe acolo.

A.P.: Sunt multe companii care fac bani din turism, există chiar și un magazin de suveniruri. Înainte de incendiul de vegetație din aprilie 2020, era lucru obișnuit să vezi zeci de autobuze și microbuze la punctul de control. Fiecare plătea între 70 și 200 de euro ca să viziteze zona pentru o zi sau două. Anul trecut au fost cam 70.000 de vizitatori.

H.M.: Sunt și oameni care locuiesc acolo permanent, dar nu în apropierea reactorului. Sunt cam 2.000 de muncitori care se ocupă de men­tenanță, pompieri, personal pentru curățenie și vârstnici. Ultima oară când am verificat erau 60 care doriseră să se întoarcă în satele de unde fuseseră evacuați în 1986. Nu e legal să locuiești acolo, dar statul le permite, pentru că sunt în vârstă.

 

E nevoie de curaj pentru a face un film atât de personal. Ați scos multe lucruri prea intime la montaj?

A.P.: Da, e nevoie de curaj și nu a fost ușor. A trebuit să eliminăm multe scene ca să avem o lungime ideală a filmului, dar n-am avut sentimentul că ascundem ceva.

H.M.: Am început să ne filmăm pe noi pentru a reflecta ce vedeam în călătoria noastră. Era greu să gă­sești cuvinte după ce vedeai con­secințele dezastrului. Ne simțeam furioși și lipsiți de putere, dar, cum oamenii aceia nu învinuiau pe nimeni, am încercat să lăsăm furia și să observăm cum oamenii găseau fericirea în cele mai simple lucruri. Așa cum se vede în film, relația noastră a avut suișuri și coborâșuri, iar noi am filmat majoritatea acestor momente. Adi mă filma pe mine, eu pe el – ca și cum încercam să facem un film unul despre celălalt. În 2017 am început să lucrăm cu operatorul ucrainean Denis Melnik, în care aveam încredere, iar el ne-a surprins împreună în momente foarte personale, ca și în momente de ceartă.

 

Deci în timpul filmării nu v-ați gândit la structura pe care urma să o ia filmul.

A.P.: La început doar strângeam material și credeam că filmul va fi mai mult despre consecințele Cer­nobîlului (vorbisem deja cu medici și cu experți în radiații), dar ne-am dat seama că filmul începea să funcționeze când ne concentram pe noi și pe viețile noastre din prezent. Am început să punem scenele la un loc împreună cu editorul Alexandru Radu la sfârșitul lui 2016, când aveam 20% din material și încă mai filmam. Am făcut un prim cut de nouă ore, pe care l-am tot scurtat încercând să echilibrăm cât mai bine Cernobîlul cu povestea noastră.

H.M.: Ne săturasem să ne tot ui­tăm la noi, așa că ne-am dus cu materialul care deja avea o oră și 37 de minute la Last Stop Trieste (n.red.: atelier pentru filme în post­­producție, organizat în cadrul Festivalului Internațional de Film din Trieste), unde am primit două premii, dar și multe comentarii cu care am fost de acord. Oamenilor le plăcuseră povestea și personajele, dar structura nu li s-a părut prea clară.

Adi a venit în Ucraina la începutul lui martie 2020 și am început să lucrăm la voice-over și la structură, dar ne-a luat ceva timp! Pe urmă el s-a întors la București și ar fi trebuit să vin și eu mai încolo, dar a început pandemia, zborurile s-au anulat și am terminat filmul pe internet, cu ajutorul lui Vlado Gojun.

 

A cui a fost ideea să docu­mentați și alte povești de dragoste, cum e cea din Gomel?

A.P.: A fost ideea noastră din momentul în care i-am cunoscut pe cei doi. Katya și Anton ni s-au părut suflete pereche. Întâlnirea cu ei, începutul lui 2017, ne-a ajutat să fim mai curajoși cu ce arătam despre noi și a fost unul din motivele pentru care am extins povestea de la subiectul Cernobîl la ceva mult mai personal.

H.M.: De fapt, am fi vrut să-i filmăm mai mult, inclusiv nunta lor din 12 septembrie, dar, din cauza situației din Belarus și din lume, nu ne-am mai putut duce acolo.

 

Așa cum spun Katya și Anton, nu poți defini dragostea, însă filmul arată mai multe feluri de dragoste, inclusiv dragostea maternă. A fost greu, Adi, să îți filmezi mama vorbind despre cum s-a temut pentru viața ta?

A.P.: Știam povestea de când eram mic, mama se emoționa de fiecare dată când mi-o spunea, dar prima dată când am filmat-o m-am concentrat pe ce făceam. A devenit greu la montaj pentru că mi-am dat seama că ceva care era împărtășit cu ușurință de noi urma să fie văzut și de alții. Am lucrat mult la scenele cu ea pentru că doream să o protejez, dar și să sune autentic, și aici am avut din nou noroc cu Alexandru Radu.

 

În ce fel v-a ajutat faptul că ați împărtășit prin acest film poveș­tile voastre personale cu ceilalți?

A.P.: Deocamdată pot spune că m-a ajutat să scap de obișnuința de a mă concentra mai mult pe trecut decât pe prezent. Am înțeles mai multe despre locul meu în viață. Acum îmi e mai ușor să știu care va fi următorul pas decât acum cinci ani. Am mai înțeles că acțiunile mele pot avea un impact negativ asupra celor din jur și că, dacă mă concentrez prea mult pe mine, pot să nu mai fiu atent la ceilalți și astfel să nu evoluez.

H.M.: Nu cred că filmul m-a ajutat în viața mea… A fost o călătorie complicată în care a trebuit să și muncim ca să facem bani, fiind constant atenți să nu ne distrugem sănătatea încercând să facem un film bun care să reflecte nu doar poveștile noastre, ci și pe cele ale oamenilor care suportau con­secințele unei catastrofe ecologice. Sunt recunoscătoare pentru ce am învățat, pentru experiențele și prietenii întâlniți pe drum.

 

Într-un moment foarte puternic din film, fetița bolnavă spune: „Apeși pe un buton și te vei transforma într-o fetiță obișnuită“. Spuneți-ne mai multe despre scena respectivă!

H.M.: Am cunoscut-o pe Milana cu șase luni înainte de a o filma. Bunica ei ne-a povestit că atunci când avea 8 luni a început să-și piardă forța musculară și așa a aflat că are atrofie musculară spinală. Bunica a început să plângă povestindu-ne și ni s-au umezit și nouă ochii, dar Milana are marele dar de a te însenina când ești trist. Ne-a cântat și ne-a făcut să râdem jucându-se cu pisica ei albă. În aceeași zi ne-a spus că are 26 de prieteni, iar mama ei a adăugat că ea îl consideră prieten pe orice om pe care îl cunoaște și că deja ne-a pus și pe noi la numărătoare.

A.P.: Când ne-am întors, șase luni mai târziu, și-a adus aminte imediat de noi. Are o personalitate foarte puternică, o lume interi­oară foarte profundă și e foarte empatică. Știe când cineva nu se simte bine. Credem că s-a deschis în fața Helenei pentru că a simțit că amândouă au ceva în comun, mă refer la experiența durerii.

H.M. și A.P.: Provocarea cu Milana a fost să o filmăm într-un mod empatic și demn, să nu îi scoatem în evidență dizabilitatea. Nu voia să ne fie milă de ea, iar noi vrem ca oamenii să vadă puterea și inteli­gen­ța ei. Povestea Milanei ar fi putut fi un film de sine stătător și au fost multe scene cu ea la care am re­nunțat cu greu când am montat.

 

Dacă ați putea apăsa pe un buton, ce ați schimba în viețile voastre?

H.M.: Nu putem apăsa pe un bu­ton, dar unele lecții de viață ne fac să ne schimbăm perspectiva, făcându-ne să înțelegem mai ușor ce e important și ce nu. Acum 10 ani, cea mai bună prietenă a mea de atunci, Valya, m-a rugat să trec să o văd și i-am promis că mă duc cât de repede pot. Eram ocupată cu munca, așa cum suntem mulți, iar când mi-am făcut timp a fost prea târziu. Nu-mi pot ierta că nu m-am dus la ea în ziua aceea.

A.P.: Continua examinare a trecutului m-a tras în urmă și știu că acum aș face multe lucruri altfel în relația cu Helena. Am luat decizii proaste care ne-au afectat pe amândoi și i-au făcut viața și mai complicată Helenei. De asemenea, spre rușinea mea, în primii doi ani m-am considerat singurul autor al filmului. Aroganța și nesiguranța sunt o combinație proastă și am avut din amândouă din belșug. Filmul și relația noastră nu au început să capete sens decât atunci când am devenit parteneri egali în realizarea filmului. Până să o cunosc pe Helena nu știam să fiu într-o relație, dar ea m-a învățat, deși i-am dat multe motive să re­nunțe. Deci dacă ar exista acest buton, l-aș folosi ca să o scutesc pe Helena de deciziile mele proaste.

 

Credeți că filmul s-ar fi putut termina și altfel?

H.M. și A.P.: Am renunțat la multe scene în cursul montajului, dar în felul în care e acum filmul curge bine pentru spectator și are sens. Nu putea avea alt final, pentru că acesta reflectă foarte bine cum ne simțeam la finalul călătoriei. Recunoscători pentru experiență și pentru ce am învățat, dar și con­știenți că nu va fi ușor și că și noi, și personajele avem viețile noastre de trăit atunci când genericul de final începe să curgă.

 

Cum reacționează publicul la film?

A.P.: Am fost la TIFF și la o pro­iecție din București și reacția a fost o combinație între optimism și melancolie, adică ceea ce am inten­ționat. Nimeni nu l-a văzut ca pe un film pesimist. Am avut reacții foar­te bune de la oameni care au probleme de sănătate și suntem recunoscători că au rezonat la film.

H.M.: Rușinea și neputința sunt mari probleme legate de boală, de aceea când o spectatoare de la TIFF i-a spus lui Adi că filmul i-a dat optimismul necesar pentru a se raporta mai bine la recentul ei diagnostic mi s-a părut cel mai me­morabil moment legat de pre­zența filmului în festival.

 

Până la urmă e un film despre iubire sau despre ecologie?

H.M. și A.P.: Nu putem îmbunătăți situația ecologică a lumii dacă nu plecăm de la un loc al iubirii. Nu putem trăi într-o lume poluată – cu aer și apă murdare, cu o climă schimbătoare și cu radiații, dar nici metaforic – într-o lume poluată de ură și diviziune. Scopul nostru nu a fost să spunem un punct de vedere sau să facem propagandă. Orice om rezonabil știe cât de rău a fost Cernobîlul și că e important să simți compasiune. Ce ne-a rămas a fost să ne îm­părtășim experiența și să fim cât de deschiși puteam sperând că acest lucru îi va îndemna pe spectatori să-și pună niște întrebări despre cum ne purtăm noi, oamenii, unii cu alții și cu lumea din jur.

 

Care e următorul vostru proiect?

H.M. și A.P.: Discutăm online în fiecare zi și am început să lucrăm la mai multe proiecte. La fel ca ceilalți, încercăm să trăim și să muncim într-o nouă normalitate, dar e mai ușor acum dacă ne-am găsit încrederea de co-creatori. E o senzație nemaipomenită să scriem, să edităm videouri sau doar să discutăm o idee având un partener care înțelege ce spunem și care vine cu soluții când celălalt s-a blocat. Următorul nostru film va fi tot din sfera ecologiei și a iubirii, dar de data asta nu vom mai fi personaje principale.

 

FOTO: © Hi Film Productions






Galerie foto

Adrian Pîrvu și Helena Maksiom despre documentarul lor inedit despre Cernobîl și dragoste
Adrian Pîrvu și Helena Maksiom despre documentarul lor inedit despre Cernobîl și dragoste




Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *