Expozitii

1984, varianta românească : Revista Arta


Când aud de 1984, îmi vine imediat în minte distopia lui George Orwell. Aceia dintre noi care au fost martorii anului 1984 se simțeau cu adevărat ușurați că relativ puține dintre scenariile de supraveghere și represiune ale lui Orwell deveniseră realitate. În retrospectivă, ne înșelam, eram naivi în încrederea noastră̆ că eram în siguranță, căci aceasta se aplica doar cetățenilor statelor libere. În așa-zisul bloc estic, în special în România, exista un aparat de supraveghere a cărui obscenitate l-ar fi surprins într-o anumită măsură chiar si pe Orwell.

Pentru mine, a scrie despre România lui Ceaușescu este o întreprindere dialectică. Sunt născută într-un stat liber și am crescut cu convingerea că ultima dictatură teribilă, inventată de un austriac, a fost așa de fatală încât lucruri similare nu ar mai putea să aibă loc în timpul vieții mele. Cu toate acestea, am un sentiment straniu atunci când reflectez la absurditatea dictaturilor, iar cea a lui Ceaușescu pare să fie unul dintre cele mai bune exemple.

În ultimii ani am devenit tot mai interesată de literatura despre dictatori. Poate că am fost influențată de expozițiile mele itinerante din estul Europei, dar cu siguranță și datorită temerii față de alunecarea tot mai pronunțată către extrema dreaptă care se întâmplă în Austria, în toată Europa și în lume. Mai întâi datorită mișcării refugiaților din 2015, acum datorită crizei Covid 19, s-au întărit pozițiile de dreapta și au apărut bărbații mărunți care tânjesc către puterea absolută (bărbații mărunți este termenul meu personal pentru dictatori sau pentru cei care doresc să devină dictatori).

Asta este exact ceea ce face supravegherea cu tine: încetezi să mai fii tu însuți și începi să trăiești lângă tine. Ființa umană nu poate fi schimbată, dar poate fi forțată să devină conștientă de sine într-un grad care e nefiresc. (Patrick McGuiness).

Dar să ne întoarcem la România anului 1984 și la arhitectul și artistul Horia Marinescu, ale cărui lucrări fac parte din expoziția The Romanian 1984, care a avut loc la Viena, la galeria 12-14 Contemporary în iunie 2020.

Horia Marinescu este un arhitect care separă desenul de procesul proiectării și îi permite să devină autonom. Născut în Bucureștiul anului 1967, s-a mutat în Viena în 1992. S-a maturizat în cercurile artiștilor și scriitorilor din București. Marinescu a studiat arhitectura în București, apoi în Viena, la Academia de Arte Plastice și la Universitatea Tehnică. El transgresează dintotdeauna granițele dintre design-ul practic, artă și jurnalismul arhitectural. A menținut contactul viu cu scena bucureșteană, rezultând în colaborări cu Zeppelin și Ideilagram.

Zeppelin este principala revistă românească de arhitectură, publicată în București din 2008 ( între 2000-2008, sub numele Arhitectura), condusă de Ștefan Ghenciulescu, Cosmina Goagea și Constantin Goagea. Ideilagram este o asociație bucureșteană preocupată de arhitectură și oraș, de implementarea unor idei micro sau macro pentru comunitățile urbane, o rețea interdisciplinară pentru intervenții în spațiul liber sub conducerea Ilincăi Păun-Constantinescu.

Expoziția The Romanian 1984 prezintă, pe de-o parte, o imagine a societății și a parametrilor urbanistici (prin proiectul Uranus Acum, creat de Zeppelin / Ideilagram), pe de alta confruntarea lui Horia Marinescu cu propriul trecut și cu experiența demolării casei și cartierului în care a copilărit. Ideea pentru Uranus Acum provine de la Dorothee Hasnaș, arhitect și manager cultural. Ea este curator al evenimentului Street Delivery din partea Ordinului Arhitecților din România și moderează București Cotidian, o emisiune live despre viața în cartierele capitalei, unde invitații sunt riverani și specialiști din domenii cât mai variate.

În timpul planurilor de restructurare și sistematizare a orașului, pe care tovarășul Conducător l-a ridicat la grad de monument personal, familia Marinescu, la fel ca alte 30.000 de familii, și-a pierdut casa. Planurile mărețe ale tovarășului Conducător imitau planurile de restructurare urbană ale lui Eugene Hausmann din Parisul lui Napoleon al III-lea, dar cu o întorsătură comunistă. Străzi strict geometrice, noi blocuri și turnuri rezidențiale în stil kitschos, locuințe ieftine din prefabricate în suburbii. Clădiri absurd-magnifice mărgineau bulevardele care au fost, în mod evident, proiectate pentru parade și marșuri. Dimensiunile construcțiilor intenționau să eclipseze orice manifestare a umanului.

De când au fost începute aceste proiecte de construcții gigantice, în prima jumătate a anilor optzeci, cererea de marmură și piatră pentru fațade și interioare a crescut continuu. În cimitire, mormintele au fost astfel marcate cu scânduri de lemn, picioare de masă, scaune și chiar și cozi de mătură. Noua Casă a Poporului a lui Ceaușescu putea fi măsurată nu doar în metri pătrați, dar și în pietre de mormânt. În alte circumstanțe ar fi părut ireal, dar din păcate aceasta era singura realitate disponibilă. (Patrick McGuiness)

Drept consecință, comunitățile rurale au fost strămutate forțat în castele de beton armat la periferii, familiile au fost separate, structurile civice distruse, oamenii expropriați, înghesuiți în apartamente minuscule, uneori fără electricitate, apă sau ferestre.

În cadrul expoziției, deosebit de frapantă este fotografia lui Emanuel Tânjală, din anul 1984, în care un cuplu tânăr pozează pe un fel de piedestal, ca un monument. Ultimii rămași în peisajul demolărilor stau pe capacul de canalizare din beton, care răsare din moloz ca o relicvă. Rana socială și emoțională care a fost deschisă în oamenii orașului după intervențiile arbitrare ale dictatorului nu s-a închis nici până astăzi. După revoluție, noul stat român a refuzat orice responsabilitate și a lăsat în seama victimelor disputele de proprietate.
Culmea acestor absurde proiecte de construcții a fost Casa Poporului. Nu a fost niciodată explicat care e beneficiul pe care poporul urma să-l primească prin acest palat, dar e clar că construcția a fost gândită pentru eternitate. Mai multe etaje coboară în subteran decât urcă deasupra solului, e impresionantă când stai în fața ei și dimensiunile uriașe te fac să te simți redus la scara unei furnici.

Privită de la distanță, clădirea pare un proiect al unui conducător mondial nebun dintr-un film cu James Bond, care și-a instalat în subteran un univers paralel al buncărelor pentru cazuri de urgență. Pentru a completa caricatura, arhitecții timpului n-au ratat ocazia să construiască „cel mai mare ansamblu postmodern din lume într-o vreme în care acest stil făcea furori la nivel internațional”. Casa Poporului a devenit astfel un conglomerat din cele mai diverse citate stilistice, amestecate după bunul plac al Conducătorului, care, după cum se știe, era aproape analfabet.

  

Modernism și populism, între Viena și București

Exorcismul prin desen este una din abordările lui Marinescu. Într-un roman de Mircea Cărtărescu, Casa Poporului e distrusă într-o scenă apocaliptică care amintește de filme hollywoodiene ca Independence Day. Marinescu pornește de la această distrugere imaginară în exercițiul său de exorcizare prin desen a Casei Poporului. El utilizează o abordare postmodernă, într-un anumit sens similară cu cea care a fost utilizată la proiectarea Casei Poporului. El adaugă în desen ruine romantice după Claude Lorrain sau scene din închisorile lui Piranesi, ori oniricul detașat din filmele Solaris sau Oglinda ale lui Tarkovski.

În 1992, Horia Marinescu și-a propus să înceapă o viață mai bună și mai liberă și a emigrat în Viena, Austria. În anul 2000, Austria s-a izolat internațional într-un colț autoritar, de extremă dreaptă, și a fost pe drept pedepsită de către multe state, datorită nou instalatului vice-cancelar Jörg Haider, al guvernului ÖVP-FPÖ, faza 1, sub cancelarul Wolfgang Schüssel. În orice caz, anul 2000 a marcat o mișcare continuă către autocrație neoliberală în Austria, care și-a atins punctul culminant de până acum prin actualul cancelar. Căzând din lac în puț, dintr-o dictatură într-un fel de stat autoritar corupt.

Dar ce au în comun Nicolae Ceaușescu și Jörg Haider – cu excepția zilei de naștere, 26 ianuarie? Unul dictator, celălalt tânjind către acest rol. Ceaușescu a preferat oamenii care îi semănau: semidocți, grosolani, vicleni într-un mod primitiv și neclintiți în supunerea lor, cât și pe deplin corupți. Adepții lui Haider erau de asemenea similari lui: tineri, dinamici, masculini, semidocți, vanitoși, duplicitari, absolut loiali și corupți până în măduva oaselor. Ambii au promis poporului marea cu sarea, ambii au lăsat în urmă pământ pârjolit. Efectele se mai simt și astăzi. În desenul lui digital, Coșmar cu Casa Wittgenstein, cei doi conducători stau amical de vorbă, Haider râde ca și când Ceaușescu tocmai i-ar fi spus un banc. Peste capetele lor plutește cu fundul în sus casa Wittgenstein, un exemplu de arhitectură pură, simplă și ingenioasă.

Din a doua perspectivă, Marinescu urmărește o poetică care să exprime mișcarea lui între lumile comunismului și neoliberalismului, ale modernității și ale schimbării arbitrare, între Ceaușescu și Haider, între România și Austria. Această modernitate inversată devine o reflecție asupra postmodernismului, nu în sens stilistic, ci în cel etic și social, ca o pierdere a orientării.

Expoziția îți trezește curiozitatea de a aprofunda, de a cerceta și de a face conexiuni, deoarece nu este didactică. Marinescu se folosește de artă pentru a demonta diverse teme. El unește forțele arhitecturii, artelor vizuale, ale filmului și ale literaturii pentru a crea o imagine multistratificată, pe de-o parte dintr-o preocupare personală, pe de alta cu scop revelator.

Ceea ce am învățat de la Daniel Kalder este să nu am încredere în niciun politician care își scrie autobiografia la 30 de ani sau proiectează monumente vizionare. Ceea ce am putut descoperi datorită lui Horia Marinescu este că, pentru a înțelege întreaga dimensiune a nebuniei, trebuie să prelucrez povestea ei cu multe și diverse mijloace.





Source link

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *