Stiri

1957. Comunistul Mihai Beniuc îl reabilitează pe „Fascistul” Octavian Goga



Publicistul Ion Cristoiu afirmă că reabilitarea „Fascistului” Octavian Goga de către comunistul Mihai Beniuc e un nou argument în sprijinul tezei că pînă şi-n comunism viaţa era complexă şi complicată.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„În Propuneri pentru o istorie a literaturii române contemporane, de fapt, o Istorie a proletcultismului românesc, studiu de peste o mie de pagini, publicat în serial înainte de 1989, refuzat însă de cenzură pentru varianta editorială, am dezbătut pe larg ceea ce perioada 1948-1989 a numit Valorificarea moştenirii culturale.

1948, anul instalării definitive a dictaturii comuniste, e şi unul al negării absolute a trecutului literar românesc. Cu mici excepţii – Vasile Alecsandri (dar doar pentru o parte neînsemnată a operei sale), de exemplu – marile personalităţi ale culturii noastre sînt puse la index. Mihai Eminescu e contestat violent de Ion Vitner încă din 1947 printr-un faimos articol din Scînteia, 30 iunie 1947, drept Poetul culorilor sumbre:

<Eminescu trebuie văzut ca un caz tipic de intelectual în derută, care, în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. Este tocmai fenomenul care conferă întregii sale opere nota predominantă pesimistă, lipsa de orizont şi de încredere în mersul către progres al societăţii>.

 Despre I.L. Caragiale nu se suflă un cuvînt. Glorioasa perioadă dintre cele două războaie mondiale nu mai există decît prin A. Toma, poet mediocru, dar beneficiar al avantajului de a-şi avea fiul, Sorin Toma, redactor şef la Scînteia.

Cum se întîmplă însă nu numai în Istorie, dar şi în viaţă, unei exagerări sălbatice a radicalizării într-o direcţie, îi urmează, în chip logic, mişcarea inversă, de revenire la normal.

Desigur, oricît de puternică ar fi deplasarea în sens invers, ea nu va reuşi niciodată să ajungă în punctul de plecare iniţial sau mai precis în punctul de la care a pornit abaterea. Ceva din urmele perioadei de delir rămîn şi după ce s-a revenit la normal.

Acest proces logic, asemănător cu al unui pendul a cărui limbă se mişcă totuşi, anapoda, poate fi întîlnit şi în cazul atitudinii faţă de trecut a Regimului Comunist.

Pentru a dobândi credibilitate, Partidul Comunist Român se străduise şi reuşise să atragă de partea sa, în primii ani postbelici, personalităţi de prim rang ale culturii române:

Mihail Sadoveanu, C.I. Parhon, George Călinescu, Mihail Ralea.

Politica e făcută de oameni, chiar şi cînd politica se numeşte comunistă.

Descumpăniţi un timp de masivitatea şi virulenţa contestării proletcultiste a trecutului cultural românesc, intelectualii implicaţi în structurile Puterii, fie ca tovarăşi de drum, fie ca activişti de partid, trec la contraatac.

Ca urmare a intervenţiilor lor din culise, regimul comunist îşi asumă unul dintre cele mai complicate şi mai contradictorii procese din perioada anterioară lui 1989:

Reintroducerea în circuitul public a clasicilor literaturii române.

 

Un proces ce ţine de Regimul Comunist

Denumit oficial Valorificarea moştenirii culturale, procesul ţine exclusiv de regimul comunist.

Desigur, toate regimurile, inclusiv cele democratice, nu sînt scutite de cultivarea unui trecut cultural şi în funcţie de interesele prezentului sub semnul Procesului tipic politic de Rescriere a trecutului în folosul prezentului. În comunism însă, rescrierea trecutului din perspectiva prezentului se defineşte prin controlul politic strict al poziţiei publice faţă de operele şi momentele trecutului.

Sînt supuse controlului nu numai ipostazele în care apar personalităţile şi momentele trecutului, dar şi publicarea tezaurului cultural în reviste şi edituri. Centenarul lui Eminescu din 1950, primul şi crucialul moment al valorificării moştenirii culturale, dă prilejul unei triple siluiri a unei opere vaste:

 – Transformarea lui Mihai Eminescu, sub sloganul Eminescu e al nostru, într-un <factor activ în crearea şi dezvoltarea unei noi culturi, a unei noi literaturi socialiste> (Nestor Ignat, Cu privire la opera lui M. Eminescu în Scînteia din 13, 14, 15 ianuarie 1950)

 – Cenzurarea lui Mihai Eminescu acolo unde poetul intra în conflict cu propaganda comunistă.

– Punerea la punct a poetului sau chiar urecherea sa cînd se constată că opera sa nu e pe linie.

Cu ocazia Centenarului Eminescu, Editura de stat şi Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor publică două ediţii din versurile eminesciene. Apărute în librării concomitent, cele două volume, „Poezii“, Editura de stat, cu o prefaţă de Mihai Beniuc şi „Poezii“, Editura pentru literatură şi artă, cu o prefaţă de Nicolae Moraru, stîrnesc un neobişnuit interes. Răsfăţate de spaţii ample de către cronicile literare, ele se bucură, în acelaşi timp, de un răsunător succes de public. Conform comentariului, <Ediţiile Eminescu tipărite cu ocazia centenarului>, semnat de Mihail Petroveanu, în Viaţa Românească, nr. 2, februarie 1950, deşi într-un tiraj mare (15.200 şi, respectiv 16.400) cele două volume se epuizează fulgerător.

Explicabil.

De patru ani, de la apariţia volumului <Poezii> în colecţia de larg tiraj Biblioteca de buzunar, a Editurii de stat, din 1946, deci, Eminescu nu mai fusese prezent în librării!

Cele două ediţii ne oferă acelaşi spectacol incredibil:

Marea majoritate a poeziilor îşi au, prin adnotările din final, o replică polemică, în care poetul e contrazis pentru cele afirmate în versuri. Iată, de exemplu, o precizare la <Scrisoarea a II-a>:

<Dezgustat de josnicia claselor dominante, poetul nu-şi transformă pana într-o armă împotriva lor, într-un mijloc de comunicare a aspiraţiilor poporului, ci preferă să adopte atitudinea greşită a rezistenţei pasive a unei aşa-zise greve artistice>.

Sau la „Scrisoarea a IV-a“:

<Poetul denunţă ipocrizia relaţiilor dintre bărbat şi femeie în societatea epocii sale, însă nu oferă nici o soluţie a acestei probleme. Se mulţumeşte să glorifice în mod greşit idila erotică din epoca feudalităţii, în care trubadurii cîntau femeile, dar în care de fapt seniorii feudali – domni şi stăpîni pe viaţa şi moartea femeii – o supuneau celor mai crunte umilinţi>.

Începînd cu Eminescu (1950), căruia îi urmează Caragiale (1952), clasicii literaturii române sunt reintroduşi treptat-treptat în circuitul public. Procesul depinde de numeroşi factori. Îşi spun cuvîntul aspecte ţinînd de personalitatea respectivă (activitatea sa politică, receptarea operei sale în epocă), dar şi elemente din evoluţia regimului comunist.

Momentele de relaxare a dictaturii sau, de Dezgheţ, cum au fost poreclite, după titlul unui roman celebru din 1954 al lui Ilya Ehrenburg (<Dezgheţul> în ruseşte <Оттепель>) , ofereau posibilitatea de a reintroduce în circuitul cultural opere şi personalităţi pînă atunci puse la index.

Intelectualii din Partid, dar şi cei care sprijiniseră Partidul, aşteptau la pîndă astfel de momente. Şi imediat interveneau în presă sau prin birouri zicînd:

Nu s-ar cuvenit, oare, să-l reabilităm pe X?

Momentele de Îngheţ nu numai că spulberau o astfel de posibilitate, dar mai mult, provocau campanii violente împotriva unor momente şi personalităţi ale trecutului.

Controlul de partid s-a manifestat şi în domeniul expresiei artistice. Această realitate explică dificultatea de a reabilita (acesta e termenul!) în anii proletcultismului agresiv, care confunda literatura cu propaganda şi agitaţia, opere moderne în formula artistică.

În clipa cînd o nouă generaţie de scriitori – cea a lui Nichita Stănescu – a irumpt în spaţiul literar, şi pe fondul liberalismului ceauşist dintre 1966 şi 1971, au putut fi reintroduşi în circuit şi scriitori de formulă modernă: Lucian Blaga, Ion Barbu.

 

Octavian Goga era ultimul scriitor care putea fi placul comuniştilor

Dintre marii scriitori ai trecutului, Octavian Goga era ultimul care ar fi putut beneficia de reabilitare în anii comunismului de tip Gheorghiu-Dej.

Toate notele personalităţii lui Octavian Goga se găseau în conflict cu exigenţele politicii comuniste oficiale dintre 1948 -1966.

Un timp, opera unor mari creatori a fost pusă la index pe motiv că omul fusese un duşman al clasei muncitoare.

Militanţii pentru o mai mare flexibilitate în politica faţă de trecut au contracarat argumentînd fie prin ceea ce ei numeau rătăcirile omului, fie prin teza necesarei deosebiri între om şi operă.

Omul a fost un duşman al clasei muncitoare – începeau ei să argumenteze.

Da, dar opera a servit intereselor clasei muncitoare.

Astfel de şiretlicuri – pentru că şiretlicuri erau – funcţionau cînd era vorba de scriitori a căror prestaţie politică anterioară comunismului nu atinsese notorietatea.

De această realitate a beneficiat Ov. S. Crahmolniceanu, pentru a-l reabilita pe Liviu Rebreanu.

În cazul lui Octavian Goga, şiretlicul n-avea eficienţă. Poetul Oltului fusese un celebru politician naţionalist, ministru de Interne, ba chiar prim-ministru, şi nu unul oarecare, ci primul-ministru al Guvernului de Extremă Dreapta din decembrie 1937.

Nici opera lui Octavian Goga nu dădea o mînă de ajutor celor care ar fi vrut s-o introducă în circuitul editorial şi publicistic. Şi nu e vorba, ca în cazul lui Mihai Eminescu, de opera publicistică (de Dreapta, cu accente antisemite), ci chiar de opera literară, eminamente naţionalistă.

Pînă în 1965, cel puţin, nimic mai străin, ba chiar mai duşmănos, regimului comunist decît naţionalismul românesc autentic.

Mai întîi, pentru că naţionalismul contravenea flagrant intereselor cotropitorului rus.

Apoi, pentru că doctrina marxist-leninistă era prin definiţie internaţionalistă.

Proletarii din toate ţările erau chemaţi să se unească împotriva claselor exploatatoare, indiferent de graniţă şi etnie.

Poezia lui Goga e însă una a naţionalismului românesc prin excelenţă.

Cum să reintroduci în circuitul publicistic şi literar o poezie în care se vorbea de jalea românilor sub stăpînirea maghiară, cînd maghiarii ne erau tovarăşi de Lagăr?

Şi cu toate acestea, Octavian Goga face parte dintre personalităţile trecutului reabilitate încă din 1957, înaintea lui George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu.

 

Cum a rămas Octavian Goga fără cap

În 1957, la Editura pentru literatură şi artă, cea mai importantă editură a momentului, apare într-un tiraj de 1100 de exemplare volumul Versuri de Octavian Goga.

Momentul – stupefiant pentru cine ştie cît de cît conjuncturile – e rezultatul strădaniilor depuse de Mihai Beniuc, cel care şi semnează, de altfel, Prefaţa.

Mihai Beniuc nu e însă un oarecare în administraţia comunistă de la vremea respectivă. Secretar al Uniunii Scriitorilor din RPR mai întîi, prim-secretar mai apoi, el e de facto, preşedintele Uniunii, titularul – Mihail Sadoveanu – fiind un preşedinte de faţadă.

În conducerea Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc primeşte de la Partid rolul crucial de ostaş al Partidului, de reprezentant al intereselor regimului în organizaţia de breaslă a scriitorilor.

Puterea uriaşă a lui Mihai Beniuc, întărită şi de sovietismul lui necondiţionat, explică într-un fel minunea pe care o reprezintă şi azi reabilitarea în 1957 a unui scriitor văzut de întreaga lume literară ca întruchiparea artistului naţionalist român.

În volumul de memorii <Sub patru dictaturi. 1940 -1975>, apărut la editura Ion Cristoiu în 1999, Mihai Beniuc istoriseşte pe larg războiul dus de el pentru reintroducerea lui Octavian Goga în circuitul editorial şi publicistic.

Potrivit mărturiilor sale, Mihai Beniuc se angajase în sinea lui să-l repună în drepturi pe Octavian Goga încă înainte de a pleca la Moscova în calitate de consilier al Ambasadei noastre în URSS.

Era – îşi aminteşte poetul – <ori pe la sfîrşitul lui ’44, ori la începutul lui ’45>.

Trecînd într-o dimineaţă prin Cişmigiu, mai precis prin rotonda cu busturi a văzut că <de pe soclul pe care scria Octavian Goga fusese doborît capul>.

Mihai Beniuc a murit în 1988.

Şi-a scris Memoriile în 1975.

N-a mai avut astfel cum să vadă fenomenul de după 22 decembrie 1989, pe care l-am numit:

Nebunia de a dărîma statuile.

I-au căzut victimă acestei isterii nu numai Lenin, dar şi Gherea.

Drept urmare, în memoriile sale, deşi gestul îl revoltă, el pune schilodirea bustului lui Octavian Goga pe seama entuziasmului revoluţionar:

<Am amintit că m-a jignit profund la sfîrşitul lui 1944 sau la începutul lui 1945 faptul că în Cişmigiu nişte, hai să zicem aşa, entuziaşti, ce nu înţelegeau ce se petrece şi cum trebuie să se poarte un om faţă de valorile culturale, doborîseră din rondul de socluri ale scriitorilor capul lui Octavian Goga>.

Barbaria în urma căreia Octavian Goga rămăsese fără de cap îl revoltă la fel de tare ca şi cea căreia i-au căzut victime capodoperele lui Mestrovici:

Statuia ecvestră a lui Carol I din Piaţa Palatului şi monumentul lui Ionel Brătianu din părculeţul de lîngă fosta clădire a Muzeului de Istorie a literaturii române.

Oricum, potrivit confesiunilor din volum, văzînd pe Octavian Goga fără cap, Mihai Beniuc şi-a spus că nu se va lăsa pînă nu va pune capul la locul lui.

Lupta sa a durat cinci ani de zile.

Descrierea ei în Memorii rămîne pentru cercetători, dar şi pentru cititori, un document menit a dovedi un adevăr:

Ca orice regim politic şi cel comunist a fost întruchipat şi administrat de oameni.

Şi deseori, ceea ce istoricii sunt dispuşi să pună pe seama conjuncturilor, ni se dezvăluie ca fiind în realitate produs al intervenţiei oamenilor.

Înverşunat, să-l repună pe Goga în drepturi, timp de cinci ani de zile, Mihai Beniuc a vorbit <nu o dată, mai cu precauţie, mai deschis şi tăios, că nu se poate ca poezia unui mare poet ca Octavian Goga să lipsească din Istoria literaturii române actuale, din ceea ce se scria pe atunci, cînd bine ştim că ea nu lipseşte din sufletul oamenilor>.

Lupta atinge punctul culminant prin discuţia avută cu cel ce răspundea de problemele ideologice şi culturale de la momentul respectiv, discuţie în care Mihai Beniuc i-a smuls acceptul de a vorbi în public despre Poezia lui Goga în cadrul special al Academiei Române.

 

Ce argument a folosit Mihai Beniuc

Deşi Darea de seamă intitulată Octavian Goga – poetul îl făcea pulbere pe Politician, versurile citate din abundenţă au fost un şiretlic prin care s-a testat climatul.

Cum, probabil, după momentul respectiv, nimeni n-a protestat la Comitetul Central, Mihai Beniuc a avut cale liberă pentru a scoate volumul Versuri de Octavian Goga.

Oricît ne-am strădui, nu vom găsi în Memorii vreun argument politico-ideologic mai acatării pentru lupta de cinci ani a lui Mihai Beniuc.

Memoriile ni-l mărturisesc pe Mihai Beniuc drept un activist cultural care se bate pentru Centenarul Eminescu şi Centenarul Caragiale.

Din punct de vedere politic, lupta lui Mihai Beniuc pentru Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale e perfect justificată. Regimul comunist pierdea enorm la capitolul minimă credibilitate prin contestarea oficială a doi titani ai culturii române.

Despre ce înseamnă Mihai Eminescu în conştiinţa românilor din 1950, fie aceştia domni sau tovarăşi, ne spune un amănunt dezvăluit de Mihai Beniuc în Memorii.

Expoziţia documentară Mihai Eminescu, inaugurată pe 16 ianuarie 1950 în Pavilionul din Bulevardul Magheru nr. 28 (pe locul unde s-a ridicat mai tîrziu magazinul Eva) a fost vizitată în doar cîteva zile de 25.000 de oameni.

Deşi poet mare, Octavian Goga nu era însă, pentru conştiinţa colectivă, nici Eminescu, nici Caragiale.

Lăsat la index, Octavian Goga n-ar fi produs nici o pagubă rîvnitului capitol de simpatie al regimului.

În discuţia cu factorul de răspundere, activistul Mihai Beniuc aduce drept argument faptul că literatura lui Octavian Goga se vindea la bursa neagră:

<Totuşi, în ceea ce priveşte repunerea pe drumul just al valorilor a operei lui Octavian Goga, lucrurile mergeau, după părerea mea, foarte încet, pînă cînd odată, într-o conversaţie mai lungă cu cel ce răspundea de problemele ideologice şi culturale în această ţară, am reuşit să-l conving că nu e just să se vîndă la bursa neagră poezia lui Octavian Goga, cînd noi putem să o vindem în mod deschis şi să nu trecem drept nişte judecători nedrepţi ai acestei valori naţionale>.

Mihai Beniuc e un activist de nădejde al Partidului, dar şi un politician atent la ceea ce face şi spune.

E greu de crezut că activistul Mihai Beniuc vedea drept o greşeală politică primejdioasă pentru regim faptul că Octavian Goga se vindea la negru.

N-o să credem că era singurul scriitor care se vindea pe sub mînă!

Da, dar şiretlicul a prins.

Reabilitarea <Fascistului> Goga de către Comunistul Mihai Beniuc e un nou argument în sprijinul tezei că pînă şi-n comunism viaţa era complexă şi complicată”.

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.





Sursa articol

Legate De Posturi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *